Trece vremea, cu momele
şi amăgele, vorba lui Creangă şi
toţi constatăm că lucrurile se
schimbă greu în viaţa noastră
românească. Am încercat să găsesc
motivaţia acestei încetineli care ne
scoate pe toţi din pepeni. Cînd vine
cîte un ministru (şef) nou la cîrma
unui minister (instituţii), freamătul
marilor reforme se simte ca
zvîcnetul vîntului prin frunzişul
toamnei. Mulţimea de funcţionari
iese din amorţeală, lasă pentru o
clipă sandwich-ul şi celelalte
obiceiuri îndelung exersate, îşi
ciuleşte urechile, mută dosarele de
pe stînga pe dreapta, mută
creioanele din dreapta în stînga şi
întreabă: “Ei…?!”. Ministrul
(şeful) se agită, îşi recită cu patimă
toate utopiile, visele, se zbate, urlă,
ameninţă, îşi arată colţii, mîngîie,
promite… Tot “poporul” de
dedesubt îşi deschide umbrela de
vreme rea (grea) şi aşteaptă.
Linguşitorii trec la treabă şi fac ce
ştiu mai bine. Oportuniştii se
orientează. Gargaragii îl ţin de
vorbă, să n-aibă timp să (mai)
acţioneze. Promisiunile mari se
sleiesc încet, încet. Poporul “de
dedesubt” îşi reia murmurul
obişnuit care reverberează pînă
sus: “Să ne trăieşti! … ne
trăieşti!… trăieşti!… ieşti!” care e
destul de plăcut, de altfel. Toată
patima de la început ajunge să fie
un pumn puternic dat într-un sac
cu lînă. “Poporul” de dedesubt
iese de sub umbrela de vreme rea
şi întreabă cu timiditate: “Ei, i-a
trecut…?!”. L-au înghiţit! Îşi mută,
cu toţii, dosarele de pe dreapta pe
stînga, creioanele din stînga în
dreapta. Viaţa merge, neclintită,
înainte…! (Ad. G)
