7 păcate capitale:
1.“Firma de apartament”. Eroarea de percepţie vine din faptul că Registrul Comerţului cere ca fiecare firmă să fie înmatriculată într-un spaţiu fizic imobiliar propriu. Evident, nu mai contează dacă e o cameră pustie. În realitate, firmele au nevoi cât se poate de diverse. Unele funcţionează în clădiri întregi şi reţele de sucursale, în timp ce pentru altele locul de muncă este “la domiciliul clientului”, “la volan” sau “la o cafea în oraş”. Cu adevărat relevante sunt doar două lucruri: juridic – adresa de corespondenţă, care poate fi proverbiala căsuţă poştală iar fiscal – adresa la care contabilul ține documentele disponibile pentru control.
2.“Sereleul”. Asemănător cu prima, cu prezumţia că sintagma “răspundere limitată” ar presupune că varianta “esa” ar presupune “răspundere nelimitată”. În realitate, ambele forme juridice presupun răspundere limitată, ceea ce înseamnă că proprietarii răspund pentru datoriile companiei doar în limita capitalului investit. Constituirea ca societate pe acţiuni nu are legătură nici cu mărimea firmei. Un “sereleu” poate fi oricât de mare (de exemplu Metro România), iar un SA – oricât de mic.
3.“Ofşorul”. Existența unei firme offshore e un semn bun pentru Fisc – înseamnă că există și o contra-parte onshore, deci ceva impozite tot se plătesc. Complicat pentru Fisc este atunci când firma offshore dispare iar locul ei este luat de vărul cel rău – contul bancar offshore, care de obicei este invizibil și care lucrează doar cu alte conturi offshore pentru ca să fie sigur că nici un cent nu ajunge la stat. În realitate majoritatea “ofșor-urilor” sunt foști antreprenori locali alungați de taxarea excesivă, abuzurile, corupția și nesimțirea unor state depășite de vremuri, care încă mai cred că pot avea control teritorial exclusiv.
4.“Spălarea de bani”. Termenul e chiar mai volatil și mai ambiguu decât cel de terorist. În primul rând, pentru că banii n-au nevoie să fie spălați. Sunt foarte buni așa, murdari și îi acceptă oricine în frunte cu Fiscul din orice țară. În foarte rare cazuri, de obicei de politicieni, există nevoia reală de-a spăla bani. Atunci când se spune că cineva a făcut o afacere “doar ca să spele bani”, e o mare eroare. Nimeni nu irosește bani la vedere ca să-i spele. Pentru că poate foarte bine să-i păstreze așa, murdari. Este mult mai frecventă operațiunea inversă, prin care banii trebuie să se facă nevăzuți fără a da de bănuit asupra destinației lor.
5.“Specula”. Au plâns cu lacrimi de crocodil televiziunile de știri când au auzit că buticarul din Nu-știu-ce-sat-înzăpezit-Vale cerea 10 lei pe o pâine. Numai că prețul mare are rostul său, de-a raționaliza consumul unei resurse care a devenit rară. Se poat dezbate că putea “să dea câte o pâine, ca să ajungă la toată lumea”. Însă prețul mare mai are un rost – tocmai acela de-a semnaliza că există un dezechilibru de cerere și ofertă și de-a stimula rezolvarea rapidă a problemei. Într-o țară fără educație antreprenorială, concluzia e că negustorii “e hrăpăreți”. Într-o țară cu educație antreprenorială ar fi semn că se pot face bani: “Cine-mi dă câte trei lei să mă duc prin nămeți, după pâine?”
6.“Intermedierea”. Cică intermediarii “care iau grosul” sunt de vină pentru prețurile mari. Cei care cred asta au o mare surpriză când producătorii care își integrează distribuția cer cam aceleași prețuri. Chiar dacă ai făcut o economie, de ce să vinzi cu mai puțin decât poți vinde? Dimpotrivă, intermediarul priceput – care negociază volume, controlează stocurile, balansează sursele de aprovizionare și anticipează corect cererea – își poate permite să vândă chiar mai ieftin decât producătorul care încearcă să se ocupe de vânzări dar nu se pricepe. Prețul “la poarta fabricii” este într-adevăr mult mai mic, dar la el se adaugă și costul de-a umbal din fabrică în fabrică.
7.“Exploatarea”. Unii sunt de părere că nu-i în regulă să ceri unui om muncă cât mai multă pe bani cât mai puțini, însă după definiția asta cam toți suntem exploatatori.
Când are de ales între două produse identice, nimeni nu are scrupule în a-l lua pe cel mai ieftin. chiar dacă el presupune muncă mai prost plătită. Chiar și cine are scrupule, tot pe cel mai ieftin trebuie să-l aleagă, pentru că mai rea decât munca prost plătită de munca neplătită
Taximetriștii care afișează pe ușă 3,5 lei în loc de 1,4 sunt luați drept hoți și ocoliți, deși doar cu tariful respectiv ar putea obține “un venit decent”. Desigur, cu condiția să existe și destui clienți care să-i angajeze.
Dacă un instalator cere “100 de lei net”, adică “coane, eu atât vreau să-mi rămână în mână, nu mă interesează că tu mai scoți 80 să dai la stat”, el va pierde contractul în fața unuia care vrea “100 de lei”. Teoretic, al doilea nu va avea pensie la bătrânețe. Practic, primul nu va avea nici pensie la bătrânețe nici salariu acum, pentru că așa a decis un “exploatator” care nici măcar nu e patron.
O bonă incompetentă sau nesimțită va primi un șut “în clipa asta”, chiar dacă teoretic codul muncii i-ar da și ei dreptul la “respectarea procedurilor legale de concediere”, preaviz de 15 zile și concediu medical inițial pe banii angajatorului. Noroc că n-a fost vorba nici o clipă de contract de muncă!
Toate aceste atitudini sunt considerate firești de cei care trebuie să scoată banii din buzunar, însă atunci când ei înșiși cer banii respectivi de la “firmă” spun că-i exploatare.
sursa-http://www.riscograma.ro/6174/de-ce-e-rau-sa-deschizi-o-afacere-in-romania/
