Dupâ ce ne-am cunoscut în Germania, în urmă cu
un deceniu, reîntâlnirile mele cu poetul Horst Saul s-au
petrecut în diverse locuri din România (la Iaşi, la Piatra-
Neamţ etc.) sau din Germania, dar la mari intervale de timp.
Cu toate astea, de fiecare dată, am resiţit evenimentul cu o
profunzime empatică. Pentru că, oricât ar fi de manierat şi
de comunicativ dr. Horst Saul, prietenia o înţelege în sensul
propriu al termenului, adică subiectiv, sensibil, selectiv.
Este caracteristica poetului, care mărturiseşte: „…
ultima dragoste tremurând / se-aciueşte-ntr-un capăt de
zdreanţă / în vreme ce plâng după mine cel / ce mai sunt
refuzându-mă morţii / şi ostatec al preamultelor simţuri”.
Sau a eseistului, care scrie: „<A locui> în limba lui
Holderlin este sinonim cu <a exista>. Pentru Holderlin,
<omul există> înseamnă <omul locuieşte>. A locui este forma specifică de existenţă a
omului, dar numai când ea este poetică. Omul locuieşte pe acest pământ sub cerul către
care îşi ridică privirea.”
Aşadar, ridicând privirea mă pot întâlni cu Horst pe oglinda cerului lumii.
Însă ştiu, totodată, că această proiecţie poetică vine din Ahrweiler, din grădina lui cu
trandafiri, de acolo unde <locuieşte>, există, împreună cu doamna Gerda, şi unde neam
întâlnit prima dată. Şi chiar dacă ştiu că lui Horst îi plac foarte mult călătoriile (din
care aduce versuri şi proze minunate, dar şi fotografii extraordinare, fiind un pasionat
al imaginii), până la urmă <locuirea> lui înseamnă cărţile în care se adună şi pe care
ni le dăruieşte cu dragoste.
Am o amintire frumoasă, deşi „incomodă” într-un fel, cu trandafirii lui Horst.
La Ahrweiler, pe Goethestrasse, într-o după-amiază de primăvară târzie, m-am pierdut
/ retras printre florile din grădina familiei Saul. M-am aşezat pe o bancă, o clipă,
singur cu gândurile mele. Într-un târziu m-a găsit Horst, a venit lângă mine şi mai mult
ne-am înţeles din priviri decât din vorbe. Abia mai târziu mi-am dat seama că intrasem,
fără să vreau, în intimitatea <locuirii> poetului. N-am sesizat nici un reproş,
dimpotrivă. Mai degrabă am simţit căldura şi bucuria lui Horst pentru faptul că
intuiţia, poate, m-a dus într-acolo. Dar acum, în sinea mea, ştiu că am încălcat un
teritoriu <rezervat>. Pe de altă parte, cred că prietenia înseamnă chiar privilegiul de a
fi primit în acest teritoriu. (E.N.)
Poeme de Horst Saul
(Germania)
Nerăbdare
Un câine în lesă
vântul care suflă
ploaia bătând
în copacii goi
şi inima răvăşită
de nerăbdarea
întoarcerii primăverii.
Din asediul
coşmarurilor nopţii
numai dimineaţa te elibereazâ
ridicând în siguranţă “Eul iernii”
pe umăru-i puternic.
Imagini dintr-o zi de primăvară
Vino la mine şi
aşează-te lângă inima mea
ca să asculţi fără cuvinte
ceea ce-ţi spun.
Şirul copacilor
îmbrăţişează malul cântând
şi primăvara îşi pregăteşte
calmă patul de liliac.
Pe zidurile depărtate
încolţeşte iedera,
iar luna nouă fixează
cu înţepături ascuţite
imaginile zilei
care se stinge.
Stigmatul
Doar apa cascadei
mai măsoară ora
condamnată să uite durerea verii
cu cântece
dans şi levănţica
neatinsă încă de iarnă.
Oricum asta nu priveşte şi albinele
care găsesc destule –
îmi şopteşte mierla
în ureche.
Salcia şi trandafirii sunt
pe partea cealaltă, dar
nu mai trec
fluviul înot între
mine şi lucrurile mele.
Rămân un străin purtând
stigmatul
despârţirii de toate
în inimă.
Urmărirea
M-ai urmărit
trimiţând zbirii,
vânători acoperiţi
care se amestecă în zilele mele,
se ascund în
mărăcinişul nopţilor,
prinşi în plasa
îndoielilor mele.
Ei m-au convins
după o cercetare penibilă
a dorinţei arzătoare şi în final
au reuşit să probeze
dragostea.
St. Silvestru
Vântul îmi umple inima
de despărţiri,
frunzele sfârşitului de an
străjuie aleile
şi dansează pe păşunile pustii.
Dansuri macabre.
Viclean
intră prin fereastră
în spaţiul nopţii
şi mă apasă cu voluptate
pe gâtlej “trecutul”:
nopţile şi zilele
cântecul de seară al mierlelor
săruturi uitate
şi freamătul buzelor.
Totuşi, rămâne urma
care duce de ieri
către mâine
şi pe care, în treacăt,
se opreşte secunda clară.
Adio bună-dimineţii
Noaptea se retrage
uşor în colţul ei,
dând cuvântul păsărilor
o locomotivă bombăne
întruna
în faţa trenului nemişcat
o alta ne priveşte cu umor negru
somnolentă şi plouată.
Încerc să te feresc de vânt
ca să
nu-ţi fie frig şi
privesc în ochii tăi întrebători.
Păducelul negru
dincolo de calea ferată
astăzi e alb.
Prezentare şi traducere de Emil Nicolae
