Traduceri de Attila F. Balázs

Dupâ ce ne-am cunoscut în Germania, în urmă cu

un deceniu, reîntâlnirile mele cu poetul Horst Saul s-au

petrecut în diverse locuri din România (la Iaşi, la Piatra-

Neamţ etc.) sau din Germania, dar la mari intervale de timp.

Cu toate astea, de fiecare dată, am resiţit evenimentul cu o

profunzime empatică. Pentru că, oricât ar fi de manierat şi

de comunicativ dr. Horst Saul, prietenia o înţelege în sensul

propriu al termenului, adică subiectiv, sensibil, selectiv.

Este caracteristica poetului, care mărturiseşte: „…

ultima dragoste tremurând / se-aciueşte-ntr-un capăt de

zdreanţă / în vreme ce plâng după mine cel / ce mai sunt

refuzându-mă morţii / şi ostatec al preamultelor simţuri”.

Sau a eseistului, care scrie: „<A locui> în limba lui

Holderlin este sinonim cu <a exista>. Pentru Holderlin,

<omul există> înseamnă <omul locuieşte>. A locui este forma specifică de existenţă a

omului, dar numai când ea este poetică. Omul locuieşte pe acest pământ sub cerul către

care îşi ridică privirea.”

Aşadar, ridicând privirea mă pot întâlni cu Horst pe oglinda cerului lumii.

Însă ştiu, totodată, că această proiecţie poetică vine din Ahrweiler, din grădina lui cu

trandafiri, de acolo unde <locuieşte>, există, împreună cu doamna Gerda, şi unde neam

întâlnit prima dată. Şi chiar dacă ştiu că lui Horst îi plac foarte mult călătoriile (din

care aduce versuri şi proze minunate, dar şi fotografii extraordinare, fiind un pasionat

al imaginii), până la urmă <locuirea> lui înseamnă cărţile în care se adună şi pe care

ni le dăruieşte cu dragoste.

Am o amintire frumoasă, deşi „incomodă” într-un fel, cu trandafirii lui Horst.

La Ahrweiler, pe Goethestrasse, într-o după-amiază de primăvară târzie, m-am pierdut

/ retras printre florile din grădina familiei Saul. M-am aşezat pe o bancă, o clipă,

singur cu gândurile mele. Într-un târziu m-a găsit Horst, a venit lângă mine şi mai mult

ne-am înţeles din priviri decât din vorbe. Abia mai târziu mi-am dat seama că intrasem,

fără să vreau, în intimitatea <locuirii> poetului. N-am sesizat nici un reproş,

dimpotrivă. Mai degrabă am simţit căldura şi bucuria lui Horst pentru faptul că

intuiţia, poate, m-a dus într-acolo. Dar acum, în sinea mea, ştiu că am încălcat un

teritoriu <rezervat>. Pe de altă parte, cred că prietenia înseamnă chiar privilegiul de a

fi primit în acest teritoriu. (E.N.)

 

 

Poeme de Horst Saul

(Germania)

Nerăbdare

Un câine în lesă

vântul care suflă

ploaia bătând

în copacii goi

şi inima răvăşită

de nerăbdarea

întoarcerii primăverii.

Din asediul

coşmarurilor nopţii

numai dimineaţa te elibereazâ

ridicând în siguranţă “Eul iernii”

pe umăru-i puternic.

 

Imagini dintr-o zi de primăvară

Vino la mine şi

aşează-te lângă inima mea

ca să asculţi fără cuvinte

ceea ce-ţi spun.

Şirul copacilor

îmbrăţişează malul cântând

şi primăvara îşi pregăteşte

calmă patul de liliac.

Pe zidurile depărtate

încolţeşte iedera,

iar luna nouă fixează

cu înţepături ascuţite

imaginile zilei

care se stinge.

 

Stigmatul

Doar apa cascadei

mai măsoară ora

condamnată să uite durerea verii

cu cântece

dans şi levănţica

neatinsă încă de iarnă.

Oricum asta nu priveşte şi albinele

care găsesc destule –

îmi şopteşte mierla

în ureche.

Salcia şi trandafirii sunt

pe partea cealaltă, dar

nu mai trec

fluviul înot între

mine şi lucrurile mele.

Rămân un străin purtând

stigmatul

despârţirii de toate

în inimă.

 

Urmărirea

M-ai urmărit

trimiţând zbirii,

vânători acoperiţi

care se amestecă în zilele mele,

se ascund în

mărăcinişul nopţilor,

prinşi în plasa

îndoielilor mele.

Ei m-au convins

după o cercetare penibilă

a dorinţei arzătoare şi în final

au reuşit să probeze

dragostea.

 

St. Silvestru

Vântul îmi umple inima

de despărţiri,

frunzele sfârşitului de an

străjuie aleile

şi dansează pe păşunile pustii.

Dansuri macabre.

Viclean

intră prin fereastră

în spaţiul nopţii

şi mă apasă cu voluptate

pe gâtlej “trecutul”:

nopţile şi zilele

cântecul de seară al mierlelor

săruturi uitate

şi freamătul buzelor.

Totuşi, rămâne urma

care duce de ieri

către mâine

şi pe care, în treacăt,

se opreşte secunda clară.

 

Adio bună-dimineţii

Noaptea se retrage

uşor în colţul ei,

dând cuvântul păsărilor

o locomotivă bombăne

întruna

în faţa trenului nemişcat

o alta ne priveşte cu umor negru

somnolentă şi plouată.

Încerc să te feresc de vânt

ca să

nu-ţi fie frig şi

privesc în ochii tăi întrebători.

Păducelul negru

dincolo de calea ferată

astăzi e alb.

Prezentare şi traducere de Emil Nicolae