Poeme de Roxana-Diana Baltaru
Regăsire simplă
Când ai sunat şi mi-ai spus că eşti în oraş
pe neaşteptate, cum pleci şi nu vii de obiceim-
am îmbrăcat mai mult ca o femeie, nu ca o fiică.
ne-am oprit la terasa cu Tuborg
respiraţia mă incomoda, erai acelaşi om
ca mai mereu purtai în braţe oglinda imensăde
care niciodată nu trebuia să mă apropii.
,,Toată eşti maică-ta, şi încă mai frumoasă’’ mi-ai spusla
dracu, tata, au trecut şapte ani,
nu-i vezi cum ţopăie în spatele meu, cum urcă pe umeri
trăgând de colţurile gurii înspre urechi?!
(la urma urmei nu e vina lor, aşa i-am invăţat).
nu ţi-ai dat jos ochelarii,
de fapt e mai uşor, ,,oamenii sunt greu de privit înăuntru”
mai ales ăia care au în poşetă 7 ani fardaţi cu resemnare
ar fi absurd să-i ascundem azi în paharele cu limonadă.
,,Sunt foarte fericit acum, mi-ai lipsit tot timpul…’’
şi eu, tată, dacă n-ar fi astmul,
furia, înduioşarea de sine, astmul, care mă grăbesc din când în când
sunt un om mic, îmi agăţ golurile de principii.
au trecut 7 ani în care, spre deosebire de ăia de-o seamă
am învăţat singură să merg pe bicicletă (eu am vrut aşa!),
nu s-a schimbat nimic, am mai crescut, o să mai cresctimpul
e de treabă atunci când nu-l uiţi,
despre asta aş vrea să vorbim mai multe…
Se întâmplă frigul
când lumea doarme
copacii maidanezi se lipesc
de pereţii blocurilor
de nefamilişti
şi cresc
o dată cu piatra
îmi plac şcolarii dimineaţa
cum tuşesc în mănuşile lor mari
fără să trezească pe nimeni
iar aerul devine mai cald
eu port în ghiozdan iubirea de acasă
cu gustul ei de cartofi prăjiţi
dar ziua se micşorează iar felinarele
se aprind când afară
e încă
lumină
există un spaţiu fidel
care mă ţine departe de mine
când mă apropii
se întâmplă frigul ăsta de februarie
ceasul, matei, pantofii
câteodată mă întâmplu şi eu
ca o răceală primăvara
atunci mă surprind în flagrantcât
de mult îmi place să încalţ viaţa
în fiecare dimineaţă
Despre Scufiţa Roşie şi alte poezii
mi s-a prins copilăria de suflet
ca un scai din lunca sucevei
agăţat de pantalonii groşi
tricotaţi
mi-a spus mama
că dacă voi pleca de acasă
acolo
va trebui un transplant de limbă nouă
ea nu a fost niciodată aşa departe
dar a auzit că te pun să spui ,,Scufiţa roşie”
sau o poezie
ca să vadă unde e problema
şi anume…
de care cuvânt al limbii vechi este lipită
dragostea de casă
ca o matcă albastră
eu ştiu că mă pot păstra
dacă mă deghizez într-o valiză goală
pe care o voi pierde şi o voi găsi
de mai multe ori
accidental
ca prin minune
accidental
oricum
cei cuminţi pot rămâne
cumva
în burta timpului
ca nişte oameni mari nenăscuţi
Cu resemnarea-n sân
resemnarea mea este o mansardă
cu vedere liberă înspre golforicine
îi poate atinge pereţii, uşa e casantă
spaţiul fidel, atât cât îi trebuie omului pentru sine
şi pentru altul.
o invidiez într-un fel pe Bica Raveca
avea o ladă în podul casei cu ,,hainele de moarte’’
(nişte pantofi cu zimţi, costumul naţional şi o bucată mare de pânză)
astea erau motivele ei de a trăile
curăţa o dată la două săptămâni
cu un fel de mândrie în gesturi.
câteodată mă tulbură modu’ ăsta barbar
de a încălţa zilele ca pe nişte ghete de unică folosinţă,
unde ma grăbesc?
timpul devine o cadă ciobită în care
sambătă de sambătă îmi spăl trupul
de povara adâncă a tinereţii.
Monolog de trecere
Tamară, tre’ să recunoaştem
de la o vreme viciile devin canoane
regretele se depun pe coapse.
dimineaţa plânsul e o transpiraţie dorită
în felul ăsta pierzi calorii şi ţineri de minte
care se resorb în obraji
ca în două movile de pământ.
câteodată ne întâlnim să bem cafeaua amândouă
şi tacem treptat, începând din colţul guriinu
prea văd rostul să tânjim acum după copilărie,
se răsufla berea, Tamară,
-se poate trăi şi fără.
(la urma urmei
trebuie să avem şi noi, ca dânşiicâte
o cocoaşă
unde să păstram braţele calde şi sfârcul mamei
ca pe nişte păcate de mare preţ.)
