(fragment)
o proză de Bică N. Căciuleanu
(…) Încă de pe atunci era o mahala importantă a oraşului cu multe
case de oameni cuminţi şi gospodari, de pildă îmi amintesc, de familia
Dascălu, gard în gard cu noi, peste drum de noi, socotind în ordinea
aşezării lor vecinii de pe strada Bistriţei, era familia Andrei cu două fete
frumoase, Sabina şi Lucia, urma familia Hociung cu doi băieţi, Victor
şi… mai mari ca mine, apoi familia Ferăstrăoaru cu o fată, doar Sabina
era cam de seama mea, peste drum de ei, în rând cu cantina, avea casa
familia Guţu, apoi Grăjdeanu, rudă cu mama, la care mă trimitea după
borş, tanti Leana mă-ntreba, văzându-mă cu sticla, „măi, da nu ţi-o dat
Aglaia bani de borş?, „ba da, dar i-am scăpat în sticlă!” după ce-mi
umplea sticla cu borş proaspăt, eu gustam borşul şi sticla se golea, atunci
îmi oferea din partea ei să beau o cană mare cu borş: „uite, bea de-aici
din cană cât vrei, da, sticla să i-o duci plină lui Aglaia!” şi aşa mai
departe, erau şi grădini şi livezi îmbelşugate ale căror garduri le săream
noi băieţii pentru a ne potoli setea cu varza, ridichile sau morcovii, roşiile
sau castraveţii lipoveneşti, cu merele, cireşele, vişinele, perele, caisele,
zarzărele sau ghioldanele care, numai când ne vedeau privindu-le, se
îmbujorau spre pofta noastră, martori din acele grădini au mai rămas icicolo
câte un pom doi printre blocuri.
Era în centru mahalalei o piaţetă cu o alimentară Carata după
numele gestionarului, unde stam la coadă, oprindu-ne din joaca noastră,
pentru ulei, zahăr şi făină de porumb sau de grâu, un debit de tutun şi-o
crâşmă – Harabagiu, „Nelca, aşa îmi mai spunea mama de când Laika,
Strelka şi cu Belka au zburat în jurul pământului, dă o fugă la tanti
Harabagiu, era chiar sora ei, şi cumpără nişte chibrituri, uite ai bani
potriviţi!”, iar eu zburam ca Strelka şi mă-ntorceam ca Belka, cam aşa de
ageri erau cei din generaţia asta a lui Laika, Strelka şi Belka, ne
întâlneam toţi la un centru de pâine în preajma căruia, jucându-ne
„miuţa”, aşteptam ore întregi să vină maşina cu pâinea albă sau neagră,
„A venit maşina cu pâine!”, într-o zi jucându-mă aşa, am pierdut şi plasa
şi banii, alte vreo două crâşme şi o frizerie – „Nechita”, unde ‘nea Sile,
un bărbat cu o burtă enormă, ca un balon, cred că avea vreo sută cincizeci
de kilograme cu totul, purta o cămaşă umflată şi pantaloni tot aşa
susţinuţi de nişte bretele late, nici o haină nu-i venea, unii îi ziceau ‘nea
Ţîlică, eu don` Balon, mă tundea întotdeauna chilug smulgându-mi cu
maşina lui manuală destule fire de păr cât să-mi facă puncte chelioase şi
albe, ca nişte insule fără nume pe întinsul globului meu de cap. Mda,
chiar aşa.
Cele mai importante obiective erau gara cu liniile ca nişte
macaroane lungi, o parte din ele intrau la depou şi una singură se întinea
până la Bicaz, „mamă, mai vreau macaroane cu brânză şi nucă!”, îmi
amintesc, când treceau trenurile acelea lungi de marfă cu două
locomotive, casa şi pământul de sub ea intrau în vibraţie de parcă era
cutremur, vagoanele, când se făceau manevre, se ciocneau unele de
altele, aerul exploda între tampoane în aşchii care îmi plezneau
timpanele, uzina Ceahlăul cu strungăria, cu turnătoria de fontă, cu
atelierul mecanic producea în mare zgomot de fiare, parcă erau acolo
jivine în lanţuri pe care le zdrăngăneau urlându-şi libertatea, fel de fel de
mici produse din metal, de pildă, recipientele pentru aparatele de sudură
oxiacetilenice, ca nişte cazane simple în care se fierbea carbidul,
depozitate atunci când nu mai încăpeau în curtea fabricii de-a lungul căii
ferate uzinale, rămânea destul carbid şi pentru experienţele mele pe
broaşte, apoi, situată nas în nas cu o şcoală profesională auto era fabrica
Bistriţa, unde mugeau nişte MUT-uri şi freze care-i luau lemnului din
freză transformându-l în parchet, şi la nord, în partea opusă, fabrica
Foresta şi Comuna din Paris de unde nu venea nici un semnal… Autogara
era cam acolo pe unde este acum Hotelul Central şi magazinul Petrodava.
Peste calea ferată începând din faţa gării până dincolo de depou,
aşezate pe malul Bistriţei pentru a primi şi prelucra lemnul pădurilor ce
veneau (sic) cu plutele, erau fabricile: Arini, Scânteia şi Steaua30 şi ele
producătoare de zgomot cu gaterele lor care măcinau în două schimburi
lemnul şi produceau munţi de rumeguş, ca o făină, de unde luam, cum
făceau şi ceilalţi băieţi, câte o cioată sau un braţ bun de lemne legate cu
sârmă, cât timp paznicii şi muncitorii mi-au dat voie, „măi băiete, numai
cherestea să nu iei…”.
Din când în când, bisericile trăgeau clopotele.
30 Fosta IMAL, amintită şi de Eugen Verman în „Culai” şi de Laurian Ante în „Hoţul de
câini”.
– De ce „cloţopesc” clopotele, mamă? întrebam eu,
– A murit un om! răspundea ea.
Fabricile trăgeau sirenele de păr, iar ele ţipau şi urlau.
– Dar sirenele?
– Cheamă oamenii la muncă, venea răspunsul.
Locomotivele trăgeau lungi sau scurte şuierături sfâşâind aerul, de
răsunau creierii mei şi creierii munţilor, rătăcindu-se şi topindu-se-n
desişurile pădurilor.
– Dar locomotivele?
– Aşa îşi anunţă ele plecarea şi sosirea, mă lămurea mama.
Numai aşa şi tot aşa…
Nu pot să uit şcoala elementară nr.4 situată pe strada Bicazului
unde am învăţat primele patru clase şi nici pe învăţătoarea noastră,
doamna Teodorescu, prin clasa a III-a Enea a ascuns în timpul recreaţiei
o capră adevărată, o ţinea între picioarele lui în ultima bancă, mai atentă
decât noi toţi la explicaţiile învăţătoarei, capra a început să pună câteva
întrebări sfidătoare behăind pe limba ei, pulverizând cuminţenia clasei,
închipuiţi-vă ce haz!
„Salvări” nu erau. N-aveam pe vremea aceea nici o altă salvare.
Chiar aşa.
Pescarii trăgeau la undiţe peştii amăgiţi cu mămăligă, pe ici pe
colea, se mai trăgea la măsea, în restul timpului nu mai trăgea nimeni, era
linişte şi pace, războiul ale cărui urme încă se mai vedeau şi despre care
îmi povestea tata, se terminase demult, mai exista un singur război în
mahala la care se lucrau ţoale, atât, da, şi ne mai războiam noi băieţii
imitând călăreţii din diverse secvenţe din filme, sau jucându-ne de-a hoţii
şi gardiştii, după scenarii şi regii imaginare.
O mahala „industrializată” aşadar, plină cu muncitori şi
muncitoare, cu băieţi zburdalnici şi fete frumoase, cu ulicioare strâmte pe
care se îngrămădeau casele ce-şi dădeau iarna de sub cuşmele de-omăt
fumurile-n ochii ferestrelor, pe strada noastră, în toate anotimpurile, se
revărsau nu numai râuri de ape, ci şi râuri de oameni care îşi tăiau
macaroanele în cruciş şi-n curmeziş spre locurile lor de muncă dimineţile
şi, în curmeziş şi iar în cruciş serile către casele lor, era un du-te vino
neîncetat. Cam aşa. Azi am scăpat, „peste linii” fabricile nu mai există,
rar câte-un tren „personal şi stingher”, sau câte-un marfar, mai trece spre
Bicaz, macaroanele-s mâncate de lacoma rugină.
Gospodăria Căciulenilor îşi întindea sărăcia şi mirosurile de
păsări, de porci, de iepuri şi de oi, străjuite de parfumul salcâmilor şi
socului şi de o răchită, la o margine a mahalalei, pe strada Popa Şapcă
unu, lângă calea ferată, în dreptul cantonului doi, la vreo sută de metri de
gară, răchita din fundul grădinii era punctul terminus în care mascundeam
când crescusem mărişor de la-nceputul verii pân’ la sfârşitul
toamnei, printre braţele ei cu frunzele verzi-albe zâmbind spre cer nu
mirosea a nimic, doar a fum de ţigară uneori, bătusem vreo câteva cuie
mari în trunchiul ei să mă pot căţăra mai uşor printre ramuri, sârme şi
sfori atârnau nevăzute, acolo, pe partea din spate a grădinii, spre gară,
mai într-o parte, gospodăria se învecina cu gospodăria familiei Dascălu,
singurul vecin cu gard comun, cu trei fete şi doi băieţi, cea mai mică, mai
mare cu vreo patru-cinci ani decât mine, cu părul lung şi negru peste tot,
cu picioare lungi, mai înaltă decât mine, cu sâni rotunzi şi tari, Florica,
mă iscodea an de an dacă mi-a crescut părul sub braţ, eu îi arătam şi mă
sfătuia să dau cu lama şi acolo şi pe-acolo, până ce, pe la paişpe ani, am
nimerit în patul ei într-o bună dimineaţă, dar înainte de asta cu vreo doi
ani, într-o noapte de vară, sub stele, cu Ghioacă, pe pământul reavăn, jos,
pe lângă răchita mea, în primul meu contact sideral între cer şi pământ
mă iniţiasem în taina Anei cu acordul şi îndrumarea ei, contact sideral
între cer şi pământ, mai întâi eu şi apoi el, Ana avea doişpe ani, cam aşa,
de atunci nu am mai văzut-o, dar când mă uit spre stele o mai văd întinsă
în dubluveul Cassiopeii privind spre Carul mare, după liceu, Florica s-a
măritat cu un neamţ şi a plecat în Germania, m-am revăzut pentru doar
câteva clipe cu ea peste mulţi ani la înmormântarea mamei sale. Aşa,
apropo, Ghiocel Alexandrescu, Ghioacă sau Brotac, cum îl porecleau
băieţii fiindcă avea ochi albaştri ieşiţi parcă din orbite, mai ales când
plângea, prieten apropiat, coleg de clasă până într-a opta cu mine,
maturizat parcă prea devreme, tiranizat de obsesia sexului, băiat robust,
bine legat, inteligent, harnic şi cuminte, fusese chiar comandant de
detaşament în clasa a treia şi a patra, locuia în mahala peste drum de
Boboc, pe lângă familia Bîgu, cu bunică sa într-o casă cu două camere şi
bucătărie şi oleacă de curte, cu el am jucat primele partide de şah şi
pocker, îmi spunea că tatăl lui ar fi unul Alexandrescu sau Numweiller de
la Dinamo, după ce a murit bunica lui, a vândut tot şi a plecat la
Constanţa unde s-a chivernisit.
Era în spatele grădinii noastre şi un teren viran ca o groapă
întinsă până-n linia ferată uzinală, linie ce deservea uzina Ceahlăul şi
fabrica Bistriţa, în groapa pe care o vedeam iac-aşa ca-n palmă din
răchită, vara se juca fotbal şi se puteau face „plimbări” cu un fel de plută
din doi buşteni scurţi uniţi prin scoabe pe un lac venit parcă din diluvian
plin cu lipitori, păpuriş, broaşte şi mătasea lor, uneori terenul acesta se
umplea de scânduri de fag aruncate din vagoane otova, claie peste
grămadă pe care ne balansam ca pe nişte trambuline, peste ele creştea
uneori un munte de rogojinicu miros de câmp, acolo ne construiam ziua
cazematele şi ascunzătorile şi când, spre seară până târziu în noapte, ne
jucam „de-a ascunsa”, ne pitulam în ascunzători până la „spartul oalelor”,
până când auzeam: „Ai spart oalele şi-ai mâncat sarmalele!”, atunci
ieşeam toţi din ascunzători, comentând şi hlizindu-ne, dacă nu cumva
ocupat de corturile ţiganilor de pripas iarna maidanul era numai bun de
derdeluş, diferenţele de nivel dintre terasamentul căii ferate şi el erau
destul de mari, aşa că săniile prindeau viteză şi se izbeau de gardul
familiei Dascălu, sau de poartă, rupând scândurile cele putrede mai
totdeauna.
– Lasă, tanti Dascălu, că o să-ţi aduc eu câteva scânduri de fag de
peste linii la primăvară şi o să ai gard nou, se scuzau cei mari.
– Am să las poarta deschisă pentru cei care vin cu viteză mare, ne
deschidea ea inima înţelegătoare.
– Mulţumim frumos, o să vă aducem şi vreo două lemne de foc,
tot atunci!
– Bine, bine, numai să vă ţine-ţi de cuvânt şi să nu mă minţiţi.
– Nuuuuuuuu! intonam toţi în cor pe diversele glasuri în formare.
Bună şi împăciuitoare mai era cu noi tanti Dascălu.
Mahalaua era plină de porcării, şcoala auto ţinea o porcărie,
fabricile ţineau porcării mai mari sau mai mici şi unde se vedea o cantină
se ghicea şi porcăria (după iz), urmează să vă spun că peste drum de casă
noastră, pe strada lui… papa Şapcă se afla cantina uzinei Ceahlăul dotată
cu coteţe pentru porci, păsări şi mirosurile aferente, folosită sâmbăta şi
duminica pentru nunţi când strada se umplea muzică săltăreaţă şi de
nuntaşi cu flori albe şi sclipitoare în piept la care le priveam curios
printre scândurile gardului, la ferestre creşteau buluc ciorchini de oameni
la auzul acordeonului intonând marşul, al ţipetelor vesele ale viorii
ţinându-i isonul şi al duduitului sacadat al tobelor care ţineau ritmul,
cocoţat pe gard, iac-aşa să văd mai bine, aşteptam mireasa, de multe ori
mă amestecam şi eu printre nuntaşi şi chiar eram poftit la masă, atunci aş
fi vrut să am cel puţin paisprezece ani, aşa cum mi se cerea la intrarea în
sala de cinema când mergeam la film (aveam numai vreo unsprezecedoisprezece
ani), jucam periniţa şi spre încântarea mea şi a celor de faţă,
în aplauzele lor, sărutam câte-o codană, la sfârşitul nunţii primeam o
floare mare de la naşi, uite-aşa, cu care mă mândream a doua zi dis-dedimineaţă,
ca un cocoş în faţa găinilor din ogradă punând-o în piept până
mă vedea mama.
În verile aride „pălăria” lui Popa Şapcă, că aşa ca o pălărie era
străduţa aceea în care se strângeau băieţii din mahala să se joace fotbal,
capra, lapte gros, oina, şi Bistriţa, mai cu seamă când se isca vântul sau
când mai trecea câte o maşină, produceau un praf gros şi înecăcios ce se
ridica şi se depunea peste tot şi peste toate şi pe pomi şi pe fructe, le
ştergeam de cămaşă sau de pantaloni şi le mâncam aşa cu tot cu cotor.
Mda.
Mahalaua noastră era radioamplificată pe vremea aceea, aveam
difuzoare care ţineau la curent locuitorii cu ce era pe atunci „la zi”, din
cutiile lor se revărsau vibrându-le membranele ştiri locale şi centrale nu
prea fierbinţi, că altfel ar fi ieşit fumul din ele, dar şi muzică, multă
muzică românească, populară şi uşoară, cel mai plăcut îmi era acel
difuzor din bucătărie când anunţa vreun membru din membrana lui:
„Dăm legătura cu studioul central” şi atunci ascultam fie „Buletinul de
ştiri”, „Teatru la microfon”, „Noapte bună copii”,fie transmisiunile
sportive comentate de Cristian Ţopescu de la fotbal sau de la
Campionatele Mondiale de Handbal unde echipa României câştiga mereu
şi tatii şi mamii îi plăceau foarte mult muzica inclusiv muzica clasică,
buletinele de ştiri şi teatrul la microfon, odată cu ei ascultam şi eu,
obligat-forţat, la „Noapte bună copii” trebuia să fiu în pat.
Într-una din zilele toride ale unei astfel de veri, nu mai plouase
de multe săptămâni, o melodie de dragoste inunda ograda cu glasul
cântăreţei ce-şi chema iubitul, când o aud pe mama izbucnind maliţioasă
şi foarte pornită, aproape strigând către difuzor:
– Ardă-te-ar focul de curvă, în loc să chemi ploaia, să crească
recolta pe câmp să avem ce mânca, ţie ţi-i a face dragoste!
– Da, ce s-o-ntâmplat, mamă, pe cine eşti aşa de supărată, întrebam eu.
– Eh, vorbesc şi eu de clacă, că nu mă aude nimeni, nici măcar Cel de sus.
– Da, eu cum te-am auzit? răspund pe dată cu toată naivitatea mea.
– Şi dacă m-ai auzit poţi să faci cumva să plouă?
Eu puteam să mă fac că plouă şi plouam peste macaroane către baltă.
Chiar aşa.
Erau şi Bistriţa şi Popa Şapcă străzi fără pic de canalizare şi pe
vreme ploioasă ele se umpleau cu apă cotrobăind curţile, băgau în
sperieţi orătăniile care-şi urcau aripile zgribulite pe cuibar sau în copaci
şi pe stăpânii lor ce-şi suflecau pantalonii în sus „pe craci”, lăsând în
urma lor noroiul până la genunchi, dar parcă totuşi îmi amintesc că, pe
strada Bistriţei era un canal acoperit cu scânduri din loc în loc în chip de
trotuar şi podeţe în dreptul porţilor ce strângea apele pluviale nu mai
adânc de jumătate de metru, venit ca un şarpe de undeva de pe Cozla
cobora vijelios străzile liniştindu-se chiar prin mahalaua noastră pentru a
se scurge în apele Bistriţei, pe acest canal lansam bărcuţe meşteşugite din
hârtie, din cutii de chibrituri, sau chiar din lemn, de cum ieşeam de la
şcoală, se făceau concursuri, adevărate „regate” între băieţii mai mari,
care îşi lansau la întrecere „fregatele”, „cuirasatele”, „vedetele” în acelaşi
timp şi din acelaşi loc, urmărindu-le evoluţia pe apele canalului, cum
navigau pe sub podeţe agăţându-se în plante, în mătasea broaştei,
răsturnându-se, poticnindu-se şi până la urmă ajungând la sosire, în larma
copilărească a celor mici amestecată cu strigătele de bucurie a celor din
echipa câştigătoare şi protestele celor ale căror „nave” eşuaseră.
Plecând de pe terasamentul căii ferate, iarna făcea acolo, în
dreptul cantonului doi, în „şapca popii”, un derdeluş care trimetea cu elan
săniile şi copiii la întrecere în chiote până-n strada Bistriţei foarte puţin
circulată la vremea aceea, apropo de cantonul doi, să nu uit, îmi vine
chiar acuma-n minte silueta mică, subţire cu chipul blajin a lui nea Vasile
ceferistul, care m-a învăţat ţintar, un joc simplu cu pietricele, la care-i
băteam pe toţi cei care se-ncumetau să joace cu mine între două trenuri,
sau între două manevre, uneori chiar şi pe el:
– Tu ştii să faci cruce, Nelule?
– Nu ştiu, nea Vasile!
– Mai mare ruşinea măi, până şi trenurile fac cruce! îmi spune
făcându-şi cruce, ai văzut?
– Unde?
– Cum am făcut eu! şi îmi arată încă o dată.
– Nu, asta ştiu, vreau să ştiu cum fac trenurile!
– Păi aşa fac şi trenurile!
– Şi locomotivele şi vagoanele?
– Nu, numai locomotivele pot.
– Am să-l întreb pe tata, dacă nu mă minţi mai vin să ne mai
jucăm.
– Da, tu nu mergi la biserică? mă întreabă el încruntat, adunânduşi
sprâncenele lângă nas şi schimbând vorba.
– Merg, la botez, la înmormântare, de Paşte, da!
– Dar la slujbă, la slujbă te duci?
– Acolo merge numai tata şi mama, eu merg la camin! răspund eu
cu mândrie.
-Şi ce vă învaţă la cămin?
– Poezii, cântece, jocuri, ne lasă să ne jucăm cu jucăriile de acolo -Acasă
nu ai jucării?
– N-am, răspund ruşinat lăsând capul în piept, şi după o pauză în
care salută un tren, iar mă chestionează:
– Tu ştii vreo poezie?
Ştiam de acasă cea mai simplă poezie, cu căţeluşul care avea
părul creţ şi care a furat o raţă din coteţ şi unele învăţate la cămin, pe
toate i le-am spus, şi e adevat că pe lângă acest rudimentar sport al minţii
care este ţintarul, pe nea Vasile îl ţin minte fiindcă m-a învăţat şi „Tatăl
nostru” şi „Crezul”, treptat, de la o zi la alta, când îl iscodeam să joace cu
mine, mă întreba:
– Nelule, da, tu ştii Crezul?
– Nu ştiu…
– Nici Tatăl nostru?
– Nici…
Atunci mi-l spunea rar, recitându-l ca pe un poem, după care mă
punea să spun după el până când îl ştiam: Tatăl nostru Carele eşti în
ceruri, sfinţească-se numele Tău. Vină împărăţia Ta. Facă-se voia Ta
precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o
nouă-n fiecare zi. Şi ne iartă nouă păcatele noastre, căci şi noi iertăm
oricui ne-o datorează nouă. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte
de Cel-Rău.
– Tatăl nostru Carele.. cum… Carele? mă opream eu şi întrebam să
mă lămuresc ce-i cu carul ăsta.
– Aşa se spune, zi mai departe!
– Cum adică, precum în cer aşa şi pe pământ?
De derdeluşuri se vede treaba că nu duceam lipsă, aşa după cum
nici bunicii nu duceau lipsă de griji, de copii, de nepoţi şi, mai târziu, de
strănepoţi, de pildă la depou era un derdeluş, iar dacă voiam derdeluşuri
lungi puteam merge la „Budeanca”, strada care coboară în scurt de la
Turnul lui Ştefan cel Mare spre poştă, sau pe „Maiaka”, aşa-i spuneam
eu, străzii care coboară vertiginos spre Alexandru cel Bun din dreptul
Palatului copiilor, cu bătaie lungă chiar până la intersecţia cu strada
Calistrat Hogaş, derdeluş agreat pentru concursurile de sănii organizate
de oficialităţi, „Maiaka” vine de la numele pe care strada îl purta pe
atunci: Maiakovski şi acolo se organizau concursuri de săniuş pe oraş
dotate cu premii, la unul am participat şi eu, am stat cu burta pe sanie, dar
regula era să stau în fund, am fost descalificat, ei şi ce dacă, nu m-am
supărat că am ieşit primul fără nici un premiu, altul era chiar pe Cozla
unde erau cele mai mari derdeluşuri, fie pornind de la „Gospodine” în
serpentine până-n strada Ştefan cel Mare, fie din vârf de la observator
până la poale spre cartierul Dărmăneşti, şi totuşi nu le-am inventariat pe
toate.
Pe derdeluşul de la cantonul doi îmi amintesc că am nimerit întro
iarnă cu zăpadă bogată şi ger năpraznic, aşa cum erau iernile pe-atunci,
într-o săniuţă îmbrobodit bine şi dat în grija lui Gigi – căruia aveam să-i
scriu mai târziu scrisorile de dragoste adresate iubitei şi viitoarei lui soaţe
Elis, o frumuseţe de femeie pe care o admiram în secret – băiatul cel mic
al părinţilor lui, aici mi se pare c-ar trebui să fac o paranteză, nu lipsită de
relevanţă pentru zbuciumul sufletesc care i-a urmat şi să nu uit să vă spun
că până în clasa a IV-a mă numeam Căciuleanu Nelu, aşa mă striga la
catalog doamna învăţătoare, Gigi şi prin urmare toţi ceilalţi: Vasile,
Sandu, Mita, Titi, Nelu, îmi erau fraţi, Lilli îmi era soră, din anul şcolar
următor m-am numit Bică, mama şi tata au devenit bunici, iar Gigi şi
ceilalţi unchi, Lilli a devenit „mama Lilli”, schimbare care m-a tulburat
profund, vorba aceea: „Roata care scârţâie cel mai tare capătă uleiul”, eu
n-am „scârţâit” multă vreme, dar deja am pierdut uleiul, că plecând de la
momentul acela, dar mai ales, de când am locuit cu „mama Lilli”, „las’
că pun eu jordia în funcţiune şi-i scot eu gărgăunii din cap!” îi spusese de
faţă cu mine mamei, ameninţarea m-a cutremurat, nu m-am înţeles
niciodată bine cu ea, aşa cum mă înţelegeam cu Tatiana, Zina, Vladimir
şi mai târziu cu Larisa (eram în clasa a zecea, când s-a mutat la Piatra
Neamţ peste drum de Muzeu de Istorie doar pentru un an sau doi, apoi sa
mutat la Bacău, revenind la Piatra Neamţ după ce a murit bunicul, tatăl
ei), vă spun drept şi sincer, m-am simţit ca un străin, locuind într-un loc
devenit străin peste noapte din care nu puteam scăpa, nici n-avea cine să
mă scape, mai bine pentru mine era să rămân pururi Căciuleanu fiindcă
mi-ar fi dat stabilitate emoţională, eram un copil înfiat, am aflat de la
vecini dar nu-mi venea să cred, apoi am văzut scris pe certificatul de
naştere, nimeni nu comenta şi nu ştiu din ce considerent mi-au ascuns
asta multă vreme osândindu-mă la tăcerea lor şi la o introvertire care îmi
frâna şi îmi obstrucţiona dezvoltarea psihică şi afectivă, am fugit de
acasă, îmi venea să mă sinucid, mereu am trăit în locul altuia, viaţa altuia,
îmi spuneam, şi rareori pe a mea şi nimănui nu-i puteam vorbi despre
asta. Asta a fost. Nimic nu se mai poate schimba acum.
(Fragment din romanul în pregătire „Mahalaua Precista”)
