Metafizica în stare solidă
Codru
Haideţi, cuvinte-ale mele, încă un pic
aici or să vă sfârtece hoitarii
şacalii
N-am otrăvit fântânile
n-am ars lanurile
Da, am pierdut
pentru că ne-am îngropat
morţii
pentru că am oblojit rănile
luminii
pentru că nu aveam nimic
de uitat
Haideţi cuvinte
reîntoarceţi-vă în codrii
trupului meu
Încet
Scotea câte un cartof
apoi îl privea
de parcă se uita în oglindă
Îl curăţa fără grabă
Încet
Încet
Îl întindea băiatului
Scotea iarăşi un cartof
din cenuşă
şi îl curăţa de literele
lipite pe coajă
Poveste
Se împăduresc poemele
Prin hăţişuri doar şerpi
şi ochii sălbăticiunilor
luminând
Pădurarul
face şi el ce poate –
dă roată pădurii mulţumit
organizează câte-un braconaj
şi mai vinde
câte-un camion de lemne
la pâlpâirea cărora
nici un copil
nu va mai asculta
poveştile bunicului.
Plînsul din somn
pentru L.A.S.
De aproape două milenii
îmi scrie scrisori
De un timp nici măcar
190
nu i le citesc
Îl simt cum scrie
după cum îmi bate inima
sau cuvântul
N-am răspuns
la nici o scrisoare
Încă nu îi pot scrie
Aştept
să văd ce temperatură
are apa
Izvor
Nu-i tulbur cu buzele unda
cu sunetul susurul
aştept până se va depune
aidoma frunzei, chipul meu
pe nisip
luându-i culoarea
Drum
M-am luat după dâra de sânge
a cuvântului ce-a venit
să moară
în chiar inima mea
Susul şi josul şi împrejurul
o pată de sânge era
Încotro, zeule, încotro s-o apuc
spre tine, spre chiar gura ta
sângele urcă noduri făcând –
spre stele alte fire subţiri
se preling –
M-am luat după dâra de sânge
a cuvântului
pe care nici măcar poemul
nu-l mai răbda.
Metafizică în stare solidă
Bărbatul cu frunte de culoarea
câmpului acoperit de nori în amurg,
cu buzele iertate de sânge
îşi ţine mâinile pe masă
De cealaltă parte a ei
singurătatea
îşi freamătă sânii
Pe masă
pe foaia cea îngălbenită
o rază luminând
ungherele cuvintelor
ca o lanternă
hoţească
Pregătirea
Începem să ne obişnuim unuii cu alţii
Unul ţine piciorul calului
Celălalt scoate potcoava din foc
Vine al treilea
care are ceva din ceilalţi doi
în felul de a-şi ţine capul pe umeri –
şi rânjeşte, spunând:
– Bre, încă un cal potcovit
mort
Dor
Nu mai pot arăta cu degetul
nu mai pot arăta cu privirea
nici măcar cu steaua nu mai pot să arăt
Cuvântul îmi ferecă nemărginirea
Moartea
nu-mi mai este hăt…
Tot ce zăresc prinde aripi
şi intră într-o horă dementă
Doar inima ta, doar inima ta,
locuieşte în inima mea
ca o absenţă
Scări
Interioare scări spiralate
pe voi urcă neliniştea mea
până sus, pe terasa expusă
doar marilor păsări de pradă
pe rotunda terasă
de pe care cuvintele-au fost spulberate
de vântul vineţiu
al istoriei
acolo gândul ia robitoarea formă
a revoluţiilor
astrale
Sentimentul se supune
rotaţiei
planetare
Interioare scări spiralate
pe voi coboară
liniştea mea
