Semnale editoriale
De Nicolae Sava
„Uitat la marginea cerului… ”
(Radu Florescu, „ Probă de
viaţă” , Editura Conta, Piatra
Neamţ, 2008)
Radu Florescu (n. 14 iunie
1961, Borca, Neamţ), poetul care,
iată, în aceste zile, împlineşte cu
un an mai puţin decît o jumătate de
veac, este un reprezentant
important al grupului de poeţi de la
Neamţ care s-a afirmat acum un
sfert de secol în literatura română.
Asimilat fiind de generaţia
optzecistă, deşi a debutat la mai
bine de un deceniu de majoritatea
colegilor săi, Radu Florescu şi-a
construit, prin cele şapte apariţii
editoriale, exclusiv lirice, de pînă
acum, un univers poetic propriu,
inconfundabil şi solid. De altfel,
cîteva dintre premiile importante
pe care le-a obţinut poetul în cei 20
de ani de la debut pînă acum vin să
confirme aprecierea de care se
bucură în rîndul confraţilor de
condei din ţară. Dar mai
importante decît aceste premii sînt
aprecierile cronicarilor literari, ale
cititorilor dar şi ale colegilor, cel
mai sensibil termometru al
tensiunii sale lirice, care alcătuiesc
lui Radu Florescu portretul unui
scriitor matur, profund şi grav prin
temele sale poetice, portret greu de
concentrat acum în doar cîteva
cuvinte.
Şi fiindcă ne aflăm la ceas
aniversar pentru prietenul Radu
Florescu, ne-am oprit la cea mai
recentă apariţie editorială a sa,
« Probă de viaţă » (Editura Conta,
Piatra Neamţ, 2008), o carte de
poeme care stă sub motto-urile a
doi poeţi preferaţi ai autorului,
Fernando Pessoa şi Vasile Vlad, el
construindu-şi volumul din două
părţi şi asta doar pentru da timp
cititorului la o pauză de respiraţie.
Pentru că amplul poem al cărţii, o
emisie lirică alcătuită cu migală şi
meşteşug poetic din poeme scurte,
poate fi citit şi de la un cap la altul
şi fragmentar, pentru că el nu
pierde nimic din discursul poetic.
Ca exerciţiu ludic, lecturînd chiar
numai cuprinsul cărţii – care
conţine primele versuri ale
poemelor – intrăm în miezul
emisiei lirice a volumului. Iată un
fragment dintr-un astfel de poem
inedit aflat la cuprins: “pentru că
locuiesc aici în apropierea cerului /
prin aceste ţinuturi / cît e ziua de
lungă soarele răsare / fără trecut
prin lumina clară a zilei / între
răsărit şi apus”.
Radu Florescu, care îşi
deschide, fără ceremonii inutile,
sufletul în faţa cititorului
mărturisindu-i direct “îmi place să
trăiesc înspre margine”, oferă
cititorului nişte superbe exerciţii de
transparenţă şi «probe de viaţă »,
dar şi de poezie elevată şi
profundă. De altfel, această
“margine” revine obsesiv în mai
multe pagini ale cărţii. E vorba,
desigur, de o margine a luminii
(“uitat la marginea cerului şi nu
mai semeni cu nimeni / şi norii ştiu
asta”, se alintă el într-un poem
memorabil), punct din care autorul
are perspectiva a ceea ce se
întîmplă sub această lumină, sub
acest cer, pentru a o putea descrie
cu mijloacele sale lirice. Mai sînt
şi alte cuvinte ce revin obsesiv în
carte – trupul, casa, ploaia, apa,
pămîntul, muntele, cerul – dar
acestea fac, de acum, parte din
substanţa lirică a universul său
tematic ce revine şi din volumele
sale anterioare. Pentru că prin acest
recent volum de versuri Radu
Florescu adaugă încă un capitol,
mai substanţial decît în alte
rînduri, la cartea sa unică, cartea
vieţii sale care se cheamă “Poeme
singure”, deşi, conjunctural, cele
şase volume de pîna la acesta au
purtat alte titluri, la fel de inspirate.
Confesive în substanţa lor
lirică, versurile lui Radu Florescu
aduc cititorului un echilibru
sufletesc nesperat de intim, tonul
calm al alcătuirii lor fac din
receptor un conviv al emiţătorului,
dialogul poet-cititor se leagă de la
sine: “ca un frate mai mare / stau
între voi şi mă tulbur. ca un frate
mai mic vă aduc apa în căni / şi voi
beţi. nimic nu pare mai simplu /
decît satul din munţi luminînd ca
un far”. Autorul nu se detaşează de
obiectivul său ci alcătuieşte un
corp comun cu acesta, trăieşte
simultan cu transmiterea acestui
sentiment de moment prin care
trece:”Poţi silabisi un cuvînt pînă
ce el se îndoapă / cu viaţa ta de om
singur” Relaţia viaţă-poezie este,
de altfel, o temă dragă autorului.
~ncă de la “Satrapia” şi “Rău de
pămînt”, poetul a cochetat cu cele
două noţiuni care par a nu se
alătura decît forţat. El le-a
îmblînzit şi jonglează cu ele
precum un prestigitator
experimentat. Nu întîmplător, cred,
şi-a ales acest titlu direct şi prozaic
la volumul de faţă.
Cu “proba (sa) de viaţă”
Radu Florescu ne mai adus încă o
dovadă, convingătoare prin textele
acestei cărţi, a faptului că
profunzimea poeziei sale, care
provine dintr-o nativă “disperare
tolerantă”, cum afirma criticul
literar Mircea A. Diaconu, este un
dar al harului său liric din ce în ce
mai personal.
„Un naufragiu m-a adus aici …”
(Paul Gorban , „Pavilioane cu
ruj”, Editura Princeps Edit, Iaşi,
2010)
Adevărate exerciţii de
virtuozitate lirică şi de imaginaţie
lexicală ne oferă poetul Paul
Gorban în ultima sa carte de
versuri ce poartă un titlu cu
trimiteri senzuale, « Paviloane cu
ruj ». Nu am mai lecturat şi alte
cărţi ale acestui tînăr autor (aflu
din prefaţa cărţii semnată de
Daniel Corbu că mai are cîteva
apariţii editoriale anterioare), astfel
că nu-mi pot da seama dacă
lirismul său de acum este o
evoluţie sau, dimpotrivă, o
involuţie faţă de cartea sa de debut,
dar ceea ce am citit în volumul cu
acest titlu m-a convins că am în
faţă un poet, în ciuda amestecului
de lirism adevărat şi de (puţine)
improvizaţii neglijente ce pot fi
amendate la o citire mai severă. Iar
nonşalanţa cu care el adună în
carte simboluri interesante şi trăiri
funambuleşti laolaltă cu imagini
delicate şi prozaisme dezarmant de
comune o punem pe seama
superbiei cu care îşi (pe)trece
această perioadă de acumulări
lirice. Trăind cu fervoare tinereţea
sa provocatoare, cu o sensibilitate
mereu în alertă, poetul se
autocontemplă cu un narcisism
graţios – amintind de mai tînărul
Adrian Păunescu de început, cu
superbul lui vers « Piticii mei,
ţepoşii mei pitici, un naufragiu m-a
adus aici » – care îi stă bine :
« furnicile fac un muşuroi pe care
mă aşează / fără unghii fără păr
fără piele / şi în coloane de cîte
şapte / se roagă ca la un faraon ».
Dar în « pavilioanele » cărţii lui
Paul Gorban descoperim şi
adevărate drame domestice precum
aceasta : « asipratorul ţipă ca o
salvare şi îşi face loc în poemul /
meu ca un pacient lovit pe şosele şi
mă pune în gardă / să-l resuscitez
şi să-l conectez din nou la
dimineţile / cu unghii cu fire de
blană de pisică şi cu tablouri /
scurse pe toţi pereţii ». Iar
fragmentul citat poate fi considerat
tipic pentru universul său poetic,
pentru că, undeva mai la vale,
descoperim ce senzaţii erotice
poate aduce întîlnirea în lift cu o
fostă colegă : « în lift a mai urcat
colega mea de şcoală / fata văduvei
de la trei / prin bluză îi ieşeau în
faţă / ca două cuie de icoană sînii /
asta sigur nu e ca mine mi-am spus
/ sigur mai ascunde şi alte cuie şi
alte unelte / cît să construieşti încă
un bloc şi încă un lift / singură mă
poate iubi în caietele de
matematică / în caietele de limbă şi
mai ales cînd văduva tace… ».
Amestecul de aluzii culturale şi
clişee inofensive sau, dimpotrivă,
ofensive şi chiar cu tentă erotică
(fără ca poetul să alunece deloc
spre deriziune sau vulgaritate),
dovedeşte că autorul este, în fapt,
un melancolic incorigibil, un
inadaptat la viaţa cotidiană a
străzii, « bulevardul cu plombe
pestriţe », tînjind după casa cu
cerdac a copilăriei sau satul
bunicului. De altfel, poetul nu uită
să pomenească în cîteva texte
(unele cu o indusă dedicaţie
specială) numele unor personaje
care fac parte din viaţa sa, din
universul său domestic, probabil
multe dintre ele fiind adevărate
surse de inspiraţie sau admiraţie,
precum acestea din pomelnicul de
mai jos, ruxandra, vasile,
constantin, maria, alioşa, miha,
minodora, lucreţia etc, toate
devenite, de atîta folosinţă de către
memoria sa, substantive comune.
La Paul Gorban, pînă şi dumnezeul
pe care îl aminteşte în cîteva
rînduri, fără a-l invoca cu deferenţa
necesară, este un substantiv
comun. Dar aceste observaţii ţin de
formula de prezentare a textului
poetic, capitol destul de neglijat în
acest volum, substanţa fiind cea
care contează la el. Substanţă
poetică cu care m-a surprins
plăcut.
Precum « nişte păsări ce aşteaptă
toamna / stolul să-l îngroape
cerul » (ce vers superb !), versurile
lui Paul Gorban din acest volum
conturează un univers poetic
interesant. Iar cartea aceasta mă
obligă să-i urmăresc cu atenţie
evoluţia sa lirică şi să-i acord, în
avans, şansa de a izbuti să se
impună, cu mai multă pregnanţă
decît a făcut-o pînă acum, în
atenţia criticilor literari
contemporani. Pentru că merită, ca
oricare dintre cei, din ce în ce mai
puţini, poeţi adevăraţi de azi.
