Într-o societate de consum care se respectă, femeile ar putea fi împărţite în trei categorii: femei de unică folosinţă, soţii şi femei eterne. Acestea din urmă sunt, de regulă, femei ideale, adică ficţiuni plăsmuite de scriitori şi artişti. Ei sunt marii vinovaţi de existenţa acelui concept schopenhaurian (la care a subscris şi Eminescu), conform căruia „femeia este copia imperfectă a unui prototip irealizabil”. Acest prototip utopic, care este, în fond, un fel de portret robot, o imagine virtuală creată de poeţi şi artişti, a indus în eroare multe generaţii de visători, pe care i-a transformat, în cele din urmă, în misogini incurabili. Misoginismul, la rândul lui, este de două feluri: extremist şi moderat. Misoginii extremişti refuză din principiu orice fel de relaţie cu femeile, transformîndu-şi existenţa într-un calvar al abstinenţei absurde. Unii dintre ei devin homosexuali. Misoginii moderaţi sunt, de regulă, afemeiaţi notorii şi declaraţi. Ei nu refuză femeia, dar nici nu o iau în serios. O folosesc în scopuri strict sexuale, după care o abandonează, instituind astfel conceptul modern: femei de unică folosinţă.
Femeile de unică folosinţă au existat din toate timpurile, dar s-au numit diferit, în funcţie de moda vremii şi specificul locului. Astăzi, ca şi odinioară, ele sunt de două feluri: profesioniste (prostituatele) şi amatoare (păcălitele). Profesionistele sunt fostele amatoare care au luat taurul de coarne şi şi-au zis: „Dacă tot e să fiu proastă, măcar să fiu proastă pe bani!”. Atitudine corectă sub aspect financiar, dar şi un mod capitalist de a aboli războiul dintre sexe. După ce şi-au asumat condiţia inclusă în definiţie, femeile de unică folosinţă au început să şi-o îmbunătăţească, s-o optimizeze, să-i prelungească termenul de garanţie. Adică, în funcţie de scopul propus, coeficientul de inteligenţă şi capacitatea de rezistenţă la mediu, din categoria femeilor de unică folosinţă s-au desprins „speciile” ameliorate, respectiv femeile de folosinţă temporară şi femeile de folosinţă îndelungată. Ambele subcategorii se înscriu într-o suprastructură mai largă, acceptată de toată lumea ca fiind cea a amantelor secrete. Există şi amante oficiale, dar acestea constituie o categorie specială care merită o abordare într un-context dedicat, în care se poate dezvolta şi conceptul de soţie.
Revenind la amantele secrete (femei de folosinţă temporară sau îndelungată), ele sunt recrutate, de regulă, din rîndul manechinelor şi fotomodelelor, pentru că sunt prezenţele cele mai obişnuite ale mediului de… recrutare. Posesorii lor, temporari sau îndelungaţi, le „cumpără” în funcţie de capriciile sexuale ale momentului, adică în funcţie de cum „obiectul” cu pricina le trezeşte insipiraţia. „O vreau pe asta” – îşi zic şi, dacă „obiectul” nu e adjudecat de altcineva, tranzacţia se rezolvă rapid, într un ritual modern de vânzare-cumpărare, în care se fixează preţul în bani, servicii şi bonusuri. „Cumpărătorul” se întâmplă să fie, de cele mai multe ori, un om de proastă calitate, dar cu bani, maşină şi vilă. Uneori e suficientă maşina, fie ea şi închiriată sau împrumutată de la un prieten. Însă, în cazul acesta, avem de-a face cu un impostor care nu achită consumaţia. Adică vrăjeşte, profită şi fuge, lăsînd „obiectul” cu buzele umflate… Riscurile meseriei…
Dar, cu excepţia unor astfel de cazuri accidentale de „evaziune fiscală”, raportul dintre misoginul cu bani şi femeia de folosinţă unică, temporară sau îndelungată, este, în fapt, o răzbunare, ba chiar o victorie a obiectului asupra cumpărătorului. În speţă, asupra bărbatului misogin, care nu agreează femeia decît ca obiect sexual. Atitudinea misogină este o abordare imatură şi neputincioasă a universului feminin, a cărui replică pe măsură este feminismul. Cele două atitudini sunt identice şi se întâlnesc în zicala: „Vulpea, când n-ajunge la struguri, zice că sunt acri”. Ca atare, misoginului (dar şi feministei) nu-i rămîne decât alternativa: ori să se lipsească de ei, ori să-i cumpere de la tarabă
