o proză de Dumitru Augustin Doman
E august 2009, la amiază. Stau în grădina Casei Scriitorilor de
la Neptun, la o masă sub un pin, şi tăinuiesc de-un ceas o sticlă de bere
cu poetul Ioan Radu Văcărescu. Pe lângă noi, administratorul vilei
dirijează activitatea din curte: curăţenia, udarea plantelor, florilor şi
pomilor, hrănirea câinilor şi pisicilor, aranjarea meselor… „Dom’
Vasile, îi zic eu, luaţi-o mai încet, e caniculă, faceţi o pauză pentru o
bere rece!…” Dar dom’ Vasile nici nu se gândeşte la repaos. După lungi
insistenţe, însă, vine totuşi la un pahar de bere. După vreo zece minute, îi
spun – nu mai ştiu în ce context – că eu am făcut armata la Mangalia,
nu, nu la Marină, ci în unitatea… „S-a desfiinţat de vreo zece ani,
domnu’ Augustin, zice indiferent administratorul, e pustiu pe-acolo…”
Chestia mă face curios. Mă urc în maşină şi zece kilometri sunt un nimic.
Ajung pe aleile năpădite de iarbă până-n faţa fostei clădiri a
comandamentului, înconjurată de buruieni înalte cât bradul. Mă uit în
jur şi-mi amintesc totul…
În 1973, în lunile iulie şi august, în ţara noastră erau zile
călduroase, aproape caniculare. Aşa erau zilele de vară. Soarele ardea cu
putere şi oamenii se mai jeleau: „Vai, vai, o să ne coacem de-o să ne ia
naiba!” O asemenea vreme toridă era şi în duminica aceea de august
1973, pe malul Lacului Mangalia, în unitatea militară nu se mai ştie ce
număr, oricum care începea cu 012… Soldaţii, veniţi de două luni la
militărie, aveau şi ei program de voie, era poate prima, ei, hai să zicem a
doua duminică de voie. După masa de prânz dormiseră un pic, scriseseră
scrisori părinţilor şi desigur Dulcineelor care-i aşteptau credincioase la
Caracal, la Turnu Severin şi la Satu Mare până se întorceau ei bărbaţi
acasă. Acum, stăteau strânşi în mici grupuri, aşteptând să vină seara, să ia
cina. Fumau, glumeau, dormitau, toţi bronzaţi, toţi cuprinşi de căldură.
Numai caporalul Salam, comandantul plutonului lor, era alb ca
laptele şi blond. Avea părul blond ca spicul de orz, sprâncenele blonde,
părul la subţioară galben pai, ca şi părul pubian… „Ei, dar asta de unde
ştii, narator bezmetic?” mă veţi întreba şi eu vă voi răspunde pe loc: „Păi,
cum de unde? De la baie. Tot plutonul ştie. Cum se intră la duş câte zece
minute, mai toţi rămân neîmbăiaţi căscând gura la creţul şi galbenul şi
bogatul păr pubian al caporalului”.
Acum, în duminica de august, caporalul Hamal Salam vine pe
aleea de piatră, mândru, cu boneta pe-o parte, lăsând vederii cârlionţii
blonzi, vine la înaintare cu nasul său ascuţit şi roşu ca un ardei capia,
vine cu mâinile la spate şi pasul apăsat. Se uită peste grupurile de soldaţi,
peste răcanii lui şi-l apucă aşa un fel de sentimente amestecate: de
tandreţe, de paternitate, de simpatie superioară pentru animăluţele astea
încă speriate şi tunse chilug. Când ajunge între ei, unul dă comanda:
„Atenţiune!” Şi toţi sar în picioare şi iau poziţia de drepţi. Îi priveşte
mândru câteva momente, apoi dă din mână parcă a lehamite şi le zice
concesiv: „Continuaţi!” Răcanii se aşează şi-şi duc ţigările la gură, de
teamă să nu li se fi stins cât a durat ridicarea la verticală. Şi căldura e
mare.
Se opreşte blondul caporal Salam la o bancă pe alee şi imediat i se
face loc. Se aşează în mijlocul băncii, îi trece în revistă pe toţi dintr-o
privire şi un val de umanitate îl cuprinde, mai dihai decât căldura de vară.
Îi cade în colimator poate cel mai îndărătnic soldat, oaia neagră a
plutonului, ajuns în două luni un schelet datorită plantoanelor disciplinare
de la miezul nopţii şi diverselor pedepse printre care ocoale de teren de
fotbal în pas alergător, salturi şi culcat pe dealurile din jur, spălat de vase,
cărat de butoaie cu motorină la bucătărie ş.c.l. Dar caporalul Salam este,
în fond, şi el un om acolo. Iar în aceste momente simte acut o undă de
umanitate, are aşa, brusc, o aspiraţie – cum să zic – spre generozitatea de
dinainte de Cain. Îl priveşte cu simpatie pe soldat, parcă cerându-i iertare
pentru pedepsele pe care i le tot aplică de două ori pe zi şi-l întreabă cu
voce blajină: „Ce mai faci tu, soldat Ghilezan?” Uscăţivul oştean îl
priveşte circumspect, suspicios, ca să nu zicem speriat, ca un câine
comunitar înainte de a vedea dacă omul cu bucata de pâine în mână e de
bună credinţă sau vrea să-l căsăpească. „Bine, să trăiţi!” răspunde
soldatul cu voce moale. Iar blondul caporal Salam: „Măi soldat, mă
gândesc că tu poate ai nişte probleme acasă, peste o lună-două vor începe
permisiile, să-mi spui, te trec printre primii să mergi la familie”. Umbra
lui Ghilezan sau umbra de Ghilezan e neîncrezătoare, îl priveşte pe
comandantul lui de pluton şi nu prea înţelege ce i se spune. Probleme
familiale, permisie, printre primii… Hm! El, care se ridică de la masă la
ordin înainte de a-şi termina de liorpăit ciorba, el care n-apucă să doarmă
două ore că e trezit la miez de noapte şi pus planton până la trei
dimineaţa, se culcă şi când să mai doarmă, că la cinci e sculat din morţi
de o sirenă aflată în tavan la numai douăzeci de centimetri de patul său de
la craca a treia?… Apoi, Salam, la fel de blând: „Ştii, aici trebuie să ne
cunoaştem mai bine, ca să putem convieţui mai bine. Ce-ai fost tu în
viaţa civilă?” Ghilezan are o strălucire bruscă în ochi, scurtă, ca de blitz,
se uită în jur, parcă să nu sară un leu pe el, lasă apoi ochii în jos, umil, şi
răspunde: „Am o meserie nu tocmai bănoasă”. Şi, după o pauză: „Sunt
pesimist”. Comandantul: „Ce meserie e asta”? Subalternul: „O meserie
ca toate meseriile, dar nu prea bănoasă. Ai timp mult să gândeşti, să
socoteşti, să te uiţi pe cer, să stai la taclale, dar bani ioc! Din meseria de
pesimist, abia dacă poţi să ai de mâncare şi de-o gazdă modestă. Şi, ca să
fiu sincer, nici fetele nu ne prea bagă în seamă, ştiu şi ele că n-au niciun
viitor cu noi, pesimiştii. Doar văduvele de la o anumită vârstă şi
cârciumarii ce ne mai înţeleg”… Căzut pe gânduri, blondul caporal
Salam: „Dar taică-tău ce este?” Aceeaşi sclipire de blitz în ochii lui
Milică Ghilezan, urmată de aceeaşi cădere de privire în smerenia lui
Marmeladov: „Ei, tata e un mare şmecher, el şi-a ales o meserie bănoasă.
De la el mă mai descurc şi eu, el îmi mai dă un zece lei, chiar o sută”.
Blondul caporal, curios: „Păi, el ce meserie are?” Şi soldatul: „Asta e, el
e optimist. Curg banii gârlă pe el! Îmi suflă fete de optsprezece ani, dar şi
vădane care sunt miloase cu mine, îl ştiu cârciumarii din tot oraşul Turnu
Severin, ba chiar şi cei din cinci comune din jurul oraşului. O ţine tot
într-un chef”…
Cu vreo zece minute înainte de cină, caporalul Hamal Salam, roşu
aprins la faţă, furios, dă adunarea. Plutonul se aliniază pe alee, soldaţii nu
mai râd, cel mult zâmbesc , pe sub mustăţile pe care n-au voie să le
poarte, şi ascultă comenzile şefului de pluton. Iar comenzile sunt răstite şi
mustrătoare: „Voi vă bateţi joc de comandantul vostru? Am aflat asta de
la tovarăşul căpitan, că nu există meseria de pesimist. Vă nenorocesc.
Soldat Ghilezan, într-un an şi patru luni, nu vei ajunge niciodată la
familie, nicio permisie nu vei primi, şi concediul îl vei face în unitate. Ai
înţeles?” Din mijlocul plutonului, uscatul soldat răspunde sacadat şi cu
voce înaltă: „’Nţeles, să trăiţi!” Iar caporalul Salam: „Aveţi timp de cină
exact cincisprezece minute. După aceea ne întâlnim în acest loc. Aţi
înţeles?” Şi corul de răcani bronzaţi şi tunşi chilug: „’Nţeles, să trăiţi!”
După porţia de macaroane cu brânză şi ceai, plutonul e aliniat pe
alee, în poziţie de drepţi. Au fost convocaţi inclusiv putorile plutonului,
adică îngrijitorul porumbeilor, Zaharia Ciucur, ca şi iepurarii Mircea şi
Gelu, chiar şi grădinarii. Caporalul Salam se plimbă prin faţa lui, îl mai
mustrează pe unul pentru gulerul în dezordine, pe altul pentru că stă
cocoşat, pe locţiitorul său că are boneta şifonată… „Soldat Ghilezan,
răcneşte el, în faţa plutonului!” Soldatul execută, nu prompt, însă, ci cu o
lentoare ostentativă, pe care şeful său cu trese textile nu pare a o observa.
„Ce vezi acolo, la colţul clădirii, soldat?” Iar Ghilezan răspunde: „O
grămadă de bolovani, să trăiţi!” Da, la colţul clădirii e o grămadă uriaşă
de bolovani, să tot fie vreo şapte basculante de pietre uriaşe, uitate cine
ştie de la ce cataclism. Faţa albă a caporalului Salam se face şi mai albă,
ca străluminată de o revelaţie. „Daaa? zice el. O mutaţi sus, pe deal.
Executarea!”
Soldaţii se uită nedumeriţi unul la celălalt, mai că nu le vine să
creadă, dar se apropie de monstrul mineral, nu prea ştiu de unde să-l
apuce sau nu prea au chef de aşa ceva, dar ordinul e ordin. Se înfig
soldaţii mai întâi în bolovanii mai mici, dar apoi şi în ăia mai mari, unii
iau câte doi de aceeaşi stâncă, şi fac un şir până-n vârful dealului înverzit
unde depun prada. Greu scade grămada de lângă clădirea
comandamentului, dar şi mai greu creşte cea de la două sute de metri de
pe platoul din vârful dealului. Când răsare luna mare şi rotundă şi roş__________ie
deasupra terenului de fotbal, inamicul mineral este biruit, iar soldaţii se
aliniază, li se cere tonul la cântec şi se deplasează spre dormitor în ritmul
unui marş victorios. Blondul caporal Hamal Salam, Berbecul cu lâna de
aur, îi urmează cu mâinile la spate, împăcat şi mândru ca de o importantă
misiune îndeplinită. E victoria duminicii de august 1973. Istoria modernă
şi contemporană ar trebui s-o consemneze cu litere de aur, vorba ceea.
În duminica următoare, tot aşa, imediat după cină, şi tot între hala
lungă a cantinei şi comandament, vine mândru pe alee, blond şi fălos,
caporalul. Îi priveşte pe toţi din înaltul bonetei sale kaki, rupe un fir de
mentă dintr-un rond, îl miroase şi zice: „Soldat Ghilezan, eşti pe-aci?”
„’Zent!” răspunde ţipând acesta şi apare încet ca o umbră de sub un tufiş.
„Soldat, ce-a fost în locul ăla prăfuit de lângă clădire?” „O grămadă de
bolovani, să trăiţi!” răspunde Ghilezan mai încet de data asta şi zâmbind.
„Daaa! se miră comandantul plutonului. Şi unde e?” „Acolo pe deal,
permiteţi să raportez!” şi arată cu mâna muntele de bolovani gata parcă
să fie strivit de soarele ce-i atinge vârful. „Daaa!” se miră din nou
piţigăiat caporalul. Din două comenzi strânge plutonul şi ordonă
aducerea grămezii înapoi, la locul ei. Parcă aducerea la origini a movilei
merge mai uşor; fie soldaţii sunt mai obişnuiţi acum cu bolovanii, fie
coborâşul e oricum mai lesne decât urcuşul.
Pentru plutonul lui Ghilezan, plimbarea grămezii uriaşe de
bolovani din curte pe deal şi înapoi devenise sport de echipă. Asta, până
pe la mijlocul toamnei. Deodată, când în duminica aceea de octombrie
soldaţii căraseră cam o treime din pietre pe deal, fără să li se mai pară o
corvoadă, ci mai curând o distracţie reţinută, caporalul – parcă luminat
de-o idee genială – ordonă răcnind încetarea. Soldaţii se uită unii la alţii,
dar încetează, cu atât mai bine, îşi zic, i-o fi venit nebunului mintea la
cap. Gradatul urcă dealul agitat, se uită de jur-împrejur, apoi începe să
dirijeje ca un diriginte de şantier aşezarea bolovanilor. Ordonă punerea
celor uriaşi la bază, peste ei pe cei plaţi, apoi urmăreşte îndeaproape
aşezarea fiecărui bolovan într-o anumită ordine, încât începe să se
prefigureze o piramidă tot mai înaltă, cu nişte firide aşezate simetric în
toate cele patru puncte cardinale, iar în interior cu un spaţiu în care să
aibe loc un om în picioare, dar şi lungit, ba chiar vreo trei oameni puteau
sta în măruntaiele piramidei. „Totul e, bodogănea caporalul, ca raportul
dintre latura pătratului de bază şi înălţime să fie de 1,618, numărul de
aur”. Din acea duminică, sisifii plutonului 1 au scăpat de blestemul
urcării bolovanilor. Ei, chiar de tot n-au scăpat. După masa de prânz,
duminica, plutonul era aliniat, dus pe plaja lacului marin şi militarii
încărcau rucsacii cu pietre, pietricele, chiar nisip, cu cochilii de melci şi
de scoici. Tot aliniaţi, urcau dealul şi goleau încărcătura în marginea
piramidei, unde o preluau nouă „zidari”, nouă meşteri mari care se
specializaseră la locul de muncă şi împănau bolovanii cu acest material
mărunt cât mai aproape de netezimea perfectă a pereţilor piramidei. În
acel an, 1 noiembrie s-a nimerit să fie o zi frumoasă, însorită şi călduţă,
ca de început de septembrie. A fost ziua în care caporalul Hamal Salam
s-a instalat în piramidă, noua lui locuinţă. Şi-a amenajat interiorul cu
ghivece de flori, cu mici arbuşti, pe pereţi şi-a pus carne proaspătă de
iepure, de porumbel, de porc, de vită, carne care nu se altera, ci se usca şi
el mânca din ea tăindu-şi felioare cu briceagul. A venit vremea liberării
leatului lui Halam Salam, dar el nu s-a dat dus din piramidă. În faţa
imobilului s-a despărţit de camarazii săi, fără regrete şi fără
sentimentalisme; după saluturile de rigoare, Salam le-a mai făcut cu
mâna de două ori civililor caraghioşi, apoi s-a întors în burta piramidei şi
nu ieşea de acolo mai mult de o oră pe zi. Sistemul de unghiuri ale
firidelor din pereţii piramidei era astfel gândit că-i aduceau razele
soarelui tot timpul zilei, iar noaptea razele lunii indiferent în care partea a
cerului se aflau aştrii, mă rog, mai puţin când era înnorat sau când erau
nopţi fără lună.
