un comentariu critic de Adrian G. Romila
Verva de polemist a
prozatoarei Magdei Ursache s-a
văzut până acum de-ajuns.
Spumoasele sale texte publicistice
au fost adunate în două volume −
Bolile spiritului critic. Eseuri
atipice (2006) şi Pe muchie de
hârtie (2007) − care i-au legitimat
talentul de avizată comentatoare la
cald a evenimentelor de şi de pe
lângă cultură. A treia antologie
tocmai i-a apărut, prefaţată de
Gheorghe Grigurcu, sub un titlu cu
rezonanţe politice cunoscute: Să
citiţi bine! Eseuri lirice, epice şi
dramatice (Casa editorială
Demiurg, Iaşi, 2010). Voluminoasa
colecţie de articole reproduce texte
apărute începând cu 2007 prin
varii reviste („Luceafărul”,
„Acolada”, „Oglinda literară”,
„Argeş”, „Pro Saeculum” ş.a.) şi le
împarte pe opt secţiuni: Lovitura
de imagine, Memoranda, Povestiri
cu proletfantome, Câmpul
magnetic al puterii, Nu-i place
măslinii literaturii, Republica
socialistă a dosarelor, „Ah,
absurdul are ramuri!”, Replay-uri.
Interviul din final, Bătălia pentru
memorie e tema majoră…, luat în
2009 de Valeria Manta-Tăicuţu,
sintetizează un veritabil credo
scriitoricesc, împănat de
exemplificări ale „direcţiei de azi
în cultura română”.
Temele antologiei,
predilecte, de altfel, la Magda
Ursache, în ciuda faptului că par
fixate pe capitole, trec de la unul la
altul, fiindcă sunt legate de
ramificata actualitate politică şi
culturală autohtonă, trecută prin
ciur şi dârmon cu maliţiozitatea
erudită a autoarei. Avem coteria
premiilor literare („Iaşiote” şi
naţionale), consecinţele literare ale
veşnic neîmplinitei lustraţii
politice de după 1989, implicaţii
ale cazului Paul Goma, televiziuni,
moderatori şi directori de
conştiinţă, falsul şi adevărartul
patriotism, relativizarea clasicilor
şi consacrarea mărunţilor
contemporani, proletcultişti şi
vechi aplaudaci reşapaţi în
democraţi şi dizidenţi, tăcerea
lăsată asupra terorii din anii ’50-
99
’60 ai secolului trecut (implicit, cu
adaosul „victime vs. călăi”),
întâmplări cu autori şi cărţi
(eventual, ieşeni), mania
autorlâcului şi a exhibiţionismului
literar, puneri la punct, răspunsuri
la polemici şi necesare nuanţări
cazuiste. Ele sunt tot atâtea ocazii
de „a chibiţa” cu folos, privind de
pe margine, de „pe muchia de
hârtie”, spectacolul fascinant al
realităţii de ultimă oră de la noi.
Leacul pentru ceea ce autoarea
Universităţii care ucide a numit
„rău de România” e utopic („Nu
România produce răul, ci clasa
conducătoare şi aici se pare că nu
avem leac la îndemână. O soluţie
utopică? Politichia şi politruchia să
se devore reciproc, precum
reptilele mitice, şi să lase locul
curat”) şi tocmai de aceea mai „la
îndemână” pare, deocamdată,
scrisul denunţător. Magda Ursache
„vorbeşte” în stânga şi-n dreapta,
se întreabă, caută explicaţii, acuză,
respinge, rememorează,
raportându-se mereu la codul
moral al curajului, al onestităţii şi
al respectului pentru valoarea
autentică şi pentru trecutul
semnificativ.
Unele dintre texte sunt
memorabile (Trecute vieţi de tovi
şi toave − bine documentată
poveste despre Leonte Răutu,
Leonid Tismineţki et comp.;
Iaşioftica − tablou în tuşe groase al
unei premieri literare moldave;
Maladiile memoriei − necesară
amintire a celor ce au plătit din
greu libertatea de a scrie şi a
vorbi), altele sunt circumscrise
iremediabil de căldura
momentului. Bineînţeles, sunt şi
opinii cu care poţi fi cu greu de
acord, „scăpate” şi din verva
condeiului, şi din diferenţa de
generaţie, şi dintr-un fel de
consecvenţă cu sine, dusă onorabil
până la capăt, cu toate riscurile.
Înţeleg perfect, de pildă, diatribele
împotriva literaturii greţospornografice
de tip Bradea, înţeleg
listele cu nume de grafomani
contemporani des întâlniţi la
chermeze şi denunţarea
aranjamentelor din culise, dar nu
pot să înţeleg săgeţile aruncate
spre originala cantautoare „Ada
Milea, cu privirea ei horror”, spre
tinerii care-l preferă pe Brumaru
lui Eminescu şi pe Tzara lui Blaga,
spre un prozator de bună calitate ca
Florin Lăzărescu sau spre
excelentul eseist H.-R. Patapievici,
„care nu-i real, ci făcut”, în
accepţia Magdei Ursache.
Argumentele sunt, însă, bine
dozate, astfel încât, chiar şi atunci
când nu o aprobi, trebuie să
remarci textul bine scris şi atacul la
idee, doar la idee.
Împletind abil radicali
şi derivaţi într-o lexicologie
lucapiţuliană (doar câteva mostre:
„tocşoist”, „teleintelectuali”,
„nihiloclasici”, „cărcălici”,
„hormonauţi”, „pixerese”), Magda
Ursache a reuşit să mai dea un
„şut” critic bine plasat actualităţii
autohtone de dată recentă.
