(fragment dintr-un interviu inedit)
poetul Cezar Ivănescu
în dialog cu Nicolae Sava
Nicolae Sava: Ce părere aveti despre cantitatea operei unui scriitor?
Scriitorul trebuie să publice mult, în cantitate mai moderată, sau doar
atunci cînd simte că trebuie? Ce părere aveti despre cei care scriu puţin?
Aţi debutat în 1968. După 30 de ani, aveţi, comparativ cu alti poeţi
români, chiar din generaţia dumneavoastră, puţine cărţi. Bine,
dumneavoastră v-aţi impus chiar de la prima carte. Totuşi, un scriitor
care se respectă cîte cărţi trebuie să publice?
Cezar Ivănescu: Un scriitor care se respectă trebuie să publice atîtea
cărti cîte simte el că poate tipări. Noi, în literatura română, avem cazul lui
Iorga, care publica uneori şi cîte zece titluri anual, cărţi chiar. Nu mai
spun de nenumăratele broşuri. Avem cazul lui Mircea Eliade, care, în
tinereţe, obligat – şi el a mărturisit-o cu sinceritate la bătrîneţe, în jurnale
–, deci, obligat de faptul că venise din India, că făcea o carieră
universitară, se căsătorise şi trebuia să fie responsabil pentru
supravieţuirea familiei, a tipărit mai multe cărţi decît ar fi fost normal
pentru un tînăr la nici 30 de ani împliniţi. Dar apoi au venit şi alte
momente în viaţa literaturii cînd un scriitor a debutat, de exemplu,
simultan cu patru cărţi. Mă refer la Sadoveanu. Ei au simţit că acesta este
modul lor de exprimare. Noi, acum nu mai putem discrimina, pentru că
opera lor este o operă monumentală. Desigur că foarte mult din opera lor,
acum, nu mai rezistă la o nouă judecată estetică. Dar ăla a fost modul lor
natural de manifestare. Jalea însă este cînd un autor, care nu poate fi
prolific şi deci care nu poate să scrie mult, încearcă să tipărească mult.
Atunci va scrie infernal de prost. Dar fiecare, de obicei, îşi cam stie, cum
să spun, cum să-şi calculeze relaţia asta între proiectul literar pe care şi-l
face el despre sine ca autor şi modul în care se manifestă public. Opinia
mea dintotdeauna, pentru că am avut nişte modele pe care le-am urmat în
viaţă şi nişte buni sfătuitori – modelul a fost Eminescu, iar bunul sfătuitor
a fost Marin Preda – a fost să ai o măsură şi aici. Totdeauna am avut grijă
ca să nu încerc să tipăresc nişte cărţi scrise recent. Acuma, după
revoluţie, este prima oară cînd încerc să tipăresc o carte în acelaşi an în
care am scris-o. E o carte despre Marin Preda. Chiar aşa se cheamă,
Pentru Marin Preda. Am scris-o la începutul anului şi e în curs de
apariţie. Dar nici asta nu este o carte, cum să spun, concepută anul acesta.
Este o carte concepută după moartea lui Preda şi gîndită ani si ani de zile,
iar acum doar am desăvîrşit-o. Cred că un autor trebuie să-şi cunoască
foarte bine modul în care se poate exprima public şi să aibă tot timpul
grijă să aibă o rezervă de manuscrise, de cărţi, gîndite, pregătite pentru
tipar, şi să aştepte momentul în care ele se rotunjesc aproape de la sine.
Sau momentul de revelaţie a lui, de maximă inspiraţie, cînd le poate
întocmi şi le da o formă definitivă pentru a fi tipărite. Nu trebuie în nici
un caz să încerce să tipărească imediat ceea ce a scris. În cartea
respectivă, Despre Marian Preda, deci care e în curs de aparitie, spre
finalul cărţii – pentru că se leagă foarte bine cu întrebarea ta – vorbesc
despre senzaţia mea foarte ciudată pe care am avut-o la Mogoşoaia, în
1979, senzaţie legată de faptul că dacă Preda ar fi avut puterea, aşa cum
convenisem iniţial amîndoi, să ţină în sertar Cel mai iubit dintre
pămînteni, s-o lase să mai zacă cîţiva ani de zile, să o reia apoi la o nouă
lectură, la o rescriere eventual, poate că ar mai fi trăit. Simţeam că între
el şi carte se stabilise un fel de relaţie alchimică aproape. Adică, în
momentul în care cartea va fi terminată simţeam că se termină şi viaţa lui
Preda. Probabil că, dacă ar fi avut puterea să o ţină în sertar, cum s-a
întîmplat cu Moromeţii, de exemplu, soarta lui era alta. Dar nu a avut
această putere şi asupra lui, într-un mod diabolic, aşa cum s-a întîmplat şi
în momentul morţii lui, a acţionat presiunea asta a vieţii literare. Adică,
literaţii din jurul lui, cei cu putere asupra lui, au avut un rol nefast în
finalul existenţei lui Preda. Era şi un moment special atunci, pentru că
Eugen Barbu era dezonorat prin scandalul cu plagiatul. Toţi făceau
presiuni extraordinare asupra lui Preda să tipărească această carte, ca să
cîştige disputa literară de o viaţă pe care a avut-o cu Barbu. A tipărit-o şi,
cum se ştie, a urmat finalul tragic. Deci, există o relaţie organică între
autor şi cărţile lui. Dacă el are senzorii aceia sensibili şi simte cam cum
trebuie să-şi echilibreze această relaţie este cu atît mai bine pentru autor.
Dacă nu, îşi dezechilibrează această relaţie şi se stabileşte o relaţie falsă
între puterea lui de creaţie şi numărul cărţilor tipărite. E o ecuaţie,
desigur, foarte secretă şi profundă.
Nicolae Sava: Acum cîteva minute, v-am adus o veste tristă – poate o
ştiaţi şi dumneavostră? – poetul Ioan Alexandru, politician activ în ultima
vreme, este bolnav. Scriitorul trebuie să facă politică sau nu?
Cezar Ivănescu : Opinia mea este că nu trebuie. Cel puţin în clipa de
faţă. Sigur, poate părea o opinie incoerentă, dar nu este aşa. Adică, ce se
întîmplă ? În perioada dictaturii era o mare virtute pentru un scriitor să
reuşească să nu facă politică. Să reuşească să se apere să nu facă politică,
să nu fie membru al PCR-ului şi să nu fie implicat în politică la modul
ăsta imediat şi vulgar. După revoluţie am avut o clipă senzaţia că se va
putea face politică în mod serios şi la un mod fundamental. Mi-am dat
însă foarte repede seama că nu se poate face politică, pentru că scena
politică este invadată de vechii politruci de altădată şi de oamenii cu gust
pentru putere. De aceea am spus că nu cred că e bine ca scriitorul să facă,
deocamdată, politică, pînă cînd se mai aşează apele, pînă cînd, ştiu eu,
farsorii ăştia politici părăsesc prima scenă a ţării. Dacă întrebarea e legată
de angajarea politică a lui Ioan Alexandru, cred că am dreptate şi din
acest punct de vedere. Adică, e păgubitor pentru literatura romană, pentru
că ultimii cinci ani Ioan Alexandru i-a petrecut făcînd politică – activitate
care nu ştiu ce efect a avut, mă rog, sau ce urmări va avea – în loc să se
îngrijească de tipărirea unor cărţi pe care le-a scris înainte de revoluţie. E
valabilă opţiunea asta şi pentru ceilalţi colegi literari.
Nicolae Sava: La mai bine de un deceniu de la revoluţie, cum vedeţi
acum literatura scrisă înainte de 89? Dar cea de acum, cînd unii scriitori
buni s-au lăsat de scris iar maculatura a invadat librăriile?
Cezar Ivănescu: Nu sînt nihilist. Dimpotrivă, sînt chiar meliorist şi
sînt bun creştin. Meliorist în sensul că sper, în continuare, ca orice autor
prost român să scrie într-o bună zi şi o carte bună şi sînt creştin în sensul
că nu doresc moartea păcătosului, ci vindecarea lui. Adevărul, însă, este
aşa cum l-am exprimat eu în “Poesis”, deşi sub o formă poate un pic mai
dezinvoltă şi hazoasă, însă adevărul este mult mai crunt, de fapt. Adică,
noi am parcurs o perioadă de 45 de ani de falsificare a valorilor. Iar
autorii români care îşi închipuie că, după ce au scris o literatură în
marginile compromisului – eu nu spun că totdeauna a fost o literatură
falsă, dar în marginile compromisului, adică într-un fel de complicitate,
aşa subterană, cu puterea comunistă –, îşi imaginează că această
literatură poate supravieţui se înşeală foarte tare. Numai acei scriitori care
au scris, deliberat, cu gîndul împotriva sistemului în care trăiau şi cu o
revoltă existenţială, cum să spun, depăşind socialul, se pot gîndi că vor
rămîne în continuare cărţile lor. Cărţile lor sînt valide, aşa, şi le pot
reedita fără nici un fel de probleme. Dar cu ceilalţi autori lucrurile stau
foarte grav. Eu, de altfel, în « Poesis », unde am mai spus lucrul acesta,
mai apăsat poate, acolo n-am făcut nici o afirmaţie gratuită. Fiecare
afirmaţie de acolo poate fi dezvoltată într-un eseu, în nenumărate pagini
de analiză literară. Totul este spus cu foarte mare sinceritate. Nu este vina
mea, de exemplu, ci o chestie de evidenţă : adică, în momentul în care un
autor – cazul lui Mircea Cărtărescu, că tot mi-a dat o replică, am văzut
România literară, am citit-o acuma – nu răspunde un rînd la acuzaţia de
plagiat, deci consimte la acuzaţia de plagiat, este un plagiator. Aşa se
spune în limba română. Mircea Cărtărescu nu a răspuns, din 1980 pînă
acuma, la acuzaţia de plagiat. Acuzaţie pe care i-au adus-o alţii, nu eu. Eu
l-am invitat să se disculpe, dacă poate. Ce pot face eu în continuare ? Eu
pot citi cu bună credinţă şi ultima lui carte, să spunem « Levantul », şi să
mă extaziez de 20 de versuri de acolo şi să le consider geniale şi chiar
eventual să le citez într-un articol elogios. Şi să vină a doua zi Ics
Popescu şi să-mi spună că versurile sînt din Shakespeare. Adică, în
continuare să fiu tras pe sfoară şi eu cum a tras şi pe alţii pe sfoară. În
literatura şi în presa din lumea occidentală, în general, se răspunde – şi la
un mod foarte serios – şi la acuze mai puţin grave decît de plagiat, cum
ar fi anumite influenţe, transferuri de imagini, de fraze ş.a.m.d. Într-un
proces celebru, de exemplu, din Anglia – apropo de plagiat – se mergea
pînă acolo încît, de exemplu, un poet era acuzat că versul lui, care vorbea
de părul unei femei ca fumul, ceva în genul ăsta, este copiat după ultima
frază din romanul nuştiucare al unui autor englez. Pînă acolo se mergea.
Şi era vorba de o imagine doar. Ei, ori la noi cînd autori ca Mircea
Cărtărescu şi alţii îşi permit această tehnică, să-i spunem intertextuală,
cu citări masive din alţi autori, e vorba de un plagiat. Iar celelalte
afirmaţii oricînd le pot susţine, apropo de Marin Sorescu, de Doinaş
ş.a.md. Astea sînt lucruri evidente şi cultivate cu ipocrizie de lumea
literară. Toată lumea literară ştie că Ştefan Augustin Doinaş este un poet
mediocru. Ce să facem ? Ăsta este adevărul. Nu am văzut în “România
literară, niciodată în viaţa mea, un text scris, cum să spun, la modul
extatic, de Nicolae Manolescu apropo de poezia lui Ştefan Augustin
Doinaş. Tot timpul a scris (N.M. despre Ş.A.D. n.n 😉 ponderat, cu
măsură, aşa, rezonabil, corect. N-am văzut transportul ăla de mare trăire
în faţa unei mari poezii. Iată, lucrurile sînt foarte clare. Nihilist nu sînt în
nici un caz, pentru faptul că negarea unor autori români este
contrabalansată de punerea în valoare a altor autori români, cu adevărat
autentici. Asta este. Pot cita zeci şi zeci de autori români pe care-i
preţuiesc, de la colegi de generaţie pînă la cei din generaţia lui Marin
Preda sau de la generaţia tînără optzecistă. Nu e vorba de nici un
nihilism, dar cred eu că trebuie făcută un pic de limpezire în cadrul
literaturii române, trebuie despicate apele. Cum să mai reziste un
prozator, să spunem, de exemplu, Fănuş Neagu. Îmi pare foarte rău, el
este un foarte bun stilist. Textele lui de sport de exemplu, tabletele lui de
două-trei pagini dactilografiate sînt extraordinare, de o mare frumuseţe
stilistică. Dar în momentul în care a scris cărţi de proză ca atare – şi a
dorit să fie cărţi de proză – a eşuat ; de la ultima lui carte, care mai
însemna ceva, « Îngerul a strigat », dar care era o carte neterminată şi
eşuată şi aceea – şi pînă în ziua de astăzi, nu ştiu ca el să mai fi scris o
carte de proză serioasă. Asta-i situaţia.
