o proză de Adrian G. Romila
Habar nu am cum de făcusem ce făcusem, sau cum de mi se
întâmplase tocmai mie. Nu ştiu nici măcar dacă eu chiar am avut vreo
contribuţie sau a fost o pură întâmplare. Cert e că acuma trebuie să plec
din oraş, probabil definitiv, şi să repar piane în alte părţi, dacă oi mai găsi
oraşe din astea cu orchestră proprie, cu festivaluri, cu două şcoli de
muzică şi colegiu, pe deasupra. Ei nu mă vor ierta, poate chiar plănuiesc
să mă lichideze definitiv, să mă ucidă, să mă ardă şi să-mi îngroape
nenorocitul meu de trup undeva, în pământ, neştiut de nimeni. Din
selecta sectă a reparatorilor de piane oricum nu voi mai putea face parte,
cel puţin nu aici, unde am profesat muzica zece ani şi tot atâţia de acordat
şi reparat piane. Şi ce mi-a mai convenit, burlac convins, cum sunt, să
trăiesc simplu şi decent din asta, când alţii din sectă, însuraţi şi cu o
droaie de copii, de-abia aveau ce mânca şi erau nevoiţi să facă şi altceva,
să spele maşini, să vândă asigurări sau să dea lecţii particulare de muzică!
Unde nu eram chemat, când toţi aveau nevoie să-şi recondiţioneze
instrumentele vechi şi uzate? La banca centrală, la primărie, la şcoala de
băieţi, la şcoala de fete, la cele trei săli de teatru, acasă la X şi la Y, până
şi la poliţie, unde nu mai atinsese nimeni pianina aia din lemn de cireş de
cel puţin 80 de ani! Şi câte nu reparasem, câte nu acordasem, câtor
claviaturi nu le refăcusem ciocănelele firave şi smalţul alb, ciobit, câtor
şiruri de corzi nu le adusesem din doar câteva rotiri de cheie sunetul
dorit, furat de timpul greu, de folosinţa îndelungată şi de statul în beciuri
igrasioase şi în magazii cu mucegai? Ici un C. Bechstein vişiniu, dincolo
un August Forster alb, într-un salon un Pearl River brun, pe o scenă de
concert un Bohemia negru, într-un apartament un Estonia maron deschis,
sub mormane de fiare ruginite, azvârlite într-o boxă, la subsol, un
Ritmuller crem, exilat într-o şură aproape decopertată, plin de umezeală
şi de carii, un W.Hoffmann alb-murdar, într-un colţ de sufragerie,
acoperit cu cearceafuri grele, un Zimmermann negru-scorojit, în săli de
studiu, la muzicieni, câte un Seiler, un Steinway & Sons sau un Boston.
Mă pricepeam, mă pricep şi acum, bineînţeles, la lăcuit, la prins balamale
fine, la pus capace şi suporturi de partituri, la montat picioare discrete şi
pedale cu margini înflorate, la lipit şi şlefuit foi subţiri de furnir, ce mai,
la tot ce ţine de pian, ca obiect muzical specific. Nu ştiu dacă vă vine să
credeţi, dar eram, sunt şi acum, doctorul complet al tuturor suferinţelor
pianistice, cu cea mai complicată geantă de scule şi cu cel mai riguros
tratament. Eram chemat oriunde găseau un pian, oricât de stricat, şi
ceream cel puţin o săptămână de răgaz şi jumătate de bani, în avans, ca
să-l fac funcţionabil. Ăilalţi din sectă voiau mai mult timp, cu banii toţi la
început. Poate de aia aveam eu mai multe comenzi, deşi cred că eram şi
sunt, încă, cel mai bun, în branşă. După ce scoteam ce nu mai scosese
nimeni dintr-un hârb hodorogit, cântam, de probă, o bucată din „Sonata
Lunii” a surdului ăla de Beethoven sau un final de „Nocturnă” a lui
Chopin, amantul neîmpăcat al curvetei ăleia de George Sand. Ca să se
vadă rezultatul. Că, adică, dintr-un surd făceam un compozitor romantic
şi dintr-o femeie stricată o ditamai doamna de societate. Mi se dusese
vestea, şi culmea, făceam peste tot aceleaşi gesturi, acelaşi ritual
complicat al reparaţiei, de la intrarea în clădire, discuţia şi examenul
prealabil al instrumentului, până la şurubul final şi clicul de închidere al
genţii mele de magician. Eram sigur că, dacă nu sar nimic, obţin aceeaşi
performanţă, de fiecare dată, aceeaşi performanţă şi aceeaşi faimă. Şi aşa
era! Cine ce putea să aibă cu mine, fiecare cu clienţii lui! Ei bine, acum
mi s-a înfundat, da, trebuie să plec din oraş! Ăştia din sectă îmi vor capul,
iar clienţii mei muzicieni spun că lucrez cu puterile întunericului. Nu mai
am ce căuta, prin urmare, acolo unde nu mă vrea nimeni. Numai fiindcă
acum o săptămână, coborât într-o magazie în care directorul ăla imbecil
auzise că zăcea de cel puţin jumate de secol un pian… Sau nu, greşesc,
scuzaţi-mă, reiau, nu auzise, găsise nişte documente, nişte inventare
mucegăite, şi citise în ele că un pian de concert, negru, s-ar afla depozitat
în magazia clădirii, la subsol. Nici măcar nu verificase şi mă chemase pe
mine să-l recondiţionez. Asta dacă aveam ce! Am coborât destul de jos,
pe un şir de scări întortocheate, am aprins becul şi n-am văzut altceva în
imensa hală de dedesubt decât mormane de mobile vechi, de cutii de
carton, de haine pline de molii şi de obiecte total delabrate. Am întrebat,
desigur, unde e pianul, mi-a spus că nu ştie, dar că ar fi acolo. Văzând că
nu fac nimic şi că-l privesc dispreţuitor, şi-a chemat ajutoarele şi s-au
apucat să răscolească. Peste două ceasuri au căutat şi-au tot căutat, iar eu,
între timp, am ieşit afară şi am citit inventarele. Da, era trecut în mai
multe locuri un Steinway & Sons negru, cu coadă, feronerie de argint,
suporturi de lumânări laterale şi rotile la picioare, şi, imaginându-mi-l,
aproape că-mi doream să fie aşa ceva în subsolul ăla mizerabil. Au ieşit
dezamăgiţi, dărâmaseră şi răscoliseră tot acolo, dar nici urmă de pian.
Înainte de a primi scuzele directorului pentru că mă deranjase degeaba,
am mai coborât eu o dată, aşa, de ciudă că nu atinsesem o sculă aşa de
veche şi de celebră, să arunc o privire, şi l-am zărit, deodată, într-un colţ,
în toată strălucirea lui. Clapele zâmbeau cu simfonia lor albă, punctată
simetric de strungăreţele negre ale bemolilor şi diezilor, balamalele şi
părţile metalice erau intacte, aproape, oglindite de lacul care învelea
tandru lemnul negru, cu inscripţia aurită Steinway & Sons, deasupra
suportului de partituri. Pedalele din argint masiv se terminau în capete de
lei, stilizate, iar capacul mare, coborât, promitea înăuntru linia perfectă a
ciocănelelor galbene, a corzilor lungi, tensionate şi a şuruburilor
nichelate de întindere. Nici măcar nu era ascuns, era la vedere, oricine îl
putea zări fără să se uite atent, şi poate tocmai de asta, după ce l-au zărit
şi ei, stupefiaţi, m-au timis acasă încurcaţi şi mi-au scos vorba că lam…
inventat. Da, aţi auzit bine, că am făcut un număr de magie prin care
l-am adus acolo, deodată, că aş fi capabil să ivesc piane acolo unde n-au
existat niciodată, că aşa aş fi făcut întotdeauna, de scoteam aşa de repede
instrumente perfecte din hârburi afone. De aceea spuneam că acum
trebuie să plec până ce nu mă găsesc băieţii trimişi de sectă, să mă ucidă,
am auzit o vânzoleală suspectă printre ei, oricum, deja mi-am făcut
bagajele….
