Reparatorul de piane

o proză de Adrian G. Romila

Habar nu am cum de făcusem ce făcusem, sau cum de mi se

întâmplase tocmai mie. Nu ştiu nici măcar dacă eu chiar am avut vreo

contribuţie sau a fost o pură întâmplare. Cert e că acuma trebuie să plec

din oraş, probabil definitiv, şi să repar piane în alte părţi, dacă oi mai găsi

oraşe din astea cu orchestră proprie, cu festivaluri, cu două şcoli de

muzică şi colegiu, pe deasupra. Ei nu mă vor ierta, poate chiar plănuiesc

să mă lichideze definitiv, să mă ucidă, să mă ardă şi să-mi îngroape

nenorocitul meu de trup undeva, în pământ, neştiut de nimeni. Din

selecta sectă a reparatorilor de piane oricum nu voi mai putea face parte,

cel puţin nu aici, unde am profesat muzica zece ani şi tot atâţia de acordat

şi reparat piane. Şi ce mi-a mai convenit, burlac convins, cum sunt, să

trăiesc simplu şi decent din asta, când alţii din sectă, însuraţi şi cu o

droaie de copii, de-abia aveau ce mânca şi erau nevoiţi să facă şi altceva,

să spele maşini, să vândă asigurări sau să dea lecţii particulare de muzică!

Unde nu eram chemat, când toţi aveau nevoie să-şi recondiţioneze

instrumentele vechi şi uzate? La banca centrală, la primărie, la şcoala de

băieţi, la şcoala de fete, la cele trei săli de teatru, acasă la X şi la Y, până

şi la poliţie, unde nu mai atinsese nimeni pianina aia din lemn de cireş de

cel puţin 80 de ani! Şi câte nu reparasem, câte nu acordasem, câtor

claviaturi nu le refăcusem ciocănelele firave şi smalţul alb, ciobit, câtor

şiruri de corzi nu le adusesem din doar câteva rotiri de cheie sunetul

dorit, furat de timpul greu, de folosinţa îndelungată şi de statul în beciuri

igrasioase şi în magazii cu mucegai? Ici un C. Bechstein vişiniu, dincolo

un August Forster alb, într-un salon un Pearl River brun, pe o scenă de

concert un Bohemia negru, într-un apartament un Estonia maron deschis,

sub mormane de fiare ruginite, azvârlite într-o boxă, la subsol, un

Ritmuller crem, exilat într-o şură aproape decopertată, plin de umezeală

şi de carii, un W.Hoffmann alb-murdar, într-un colţ de sufragerie,

acoperit cu cearceafuri grele, un Zimmermann negru-scorojit, în săli de

studiu, la muzicieni, câte un Seiler, un Steinway & Sons sau un Boston.

Mă pricepeam, mă pricep şi acum, bineînţeles, la lăcuit, la prins balamale

fine, la pus capace şi suporturi de partituri, la montat picioare discrete şi

pedale cu margini înflorate, la lipit şi şlefuit foi subţiri de furnir, ce mai,

la tot ce ţine de pian, ca obiect muzical specific. Nu ştiu dacă vă vine să

credeţi, dar eram, sunt şi acum, doctorul complet al tuturor suferinţelor

pianistice, cu cea mai complicată geantă de scule şi cu cel mai riguros

tratament. Eram chemat oriunde găseau un pian, oricât de stricat, şi

ceream cel puţin o săptămână de răgaz şi jumătate de bani, în avans, ca

să-l fac funcţionabil. Ăilalţi din sectă voiau mai mult timp, cu banii toţi la

început. Poate de aia aveam eu mai multe comenzi, deşi cred că eram şi

sunt, încă, cel mai bun, în branşă. După ce scoteam ce nu mai scosese

nimeni dintr-un hârb hodorogit, cântam, de probă, o bucată din „Sonata

Lunii” a surdului ăla de Beethoven sau un final de „Nocturnă” a lui

Chopin, amantul neîmpăcat al curvetei ăleia de George Sand. Ca să se

vadă rezultatul. Că, adică, dintr-un surd făceam un compozitor romantic

şi dintr-o femeie stricată o ditamai doamna de societate. Mi se dusese

vestea, şi culmea, făceam peste tot aceleaşi gesturi, acelaşi ritual

complicat al reparaţiei, de la intrarea în clădire, discuţia şi examenul

prealabil al instrumentului, până la şurubul final şi clicul de închidere al

genţii mele de magician. Eram sigur că, dacă nu sar nimic, obţin aceeaşi

performanţă, de fiecare dată, aceeaşi performanţă şi aceeaşi faimă. Şi aşa

era! Cine ce putea să aibă cu mine, fiecare cu clienţii lui! Ei bine, acum

mi s-a înfundat, da, trebuie să plec din oraş! Ăştia din sectă îmi vor capul,

iar clienţii mei muzicieni spun că lucrez cu puterile întunericului. Nu mai

am ce căuta, prin urmare, acolo unde nu mă vrea nimeni. Numai fiindcă

acum o săptămână, coborât într-o magazie în care directorul ăla imbecil

auzise că zăcea de cel puţin jumate de secol un pian… Sau nu, greşesc,

scuzaţi-mă, reiau, nu auzise, găsise nişte documente, nişte inventare

mucegăite, şi citise în ele că un pian de concert, negru, s-ar afla depozitat

în magazia clădirii, la subsol. Nici măcar nu verificase şi mă chemase pe

mine să-l recondiţionez. Asta dacă aveam ce! Am coborât destul de jos,

pe un şir de scări întortocheate, am aprins becul şi n-am văzut altceva în

imensa hală de dedesubt decât mormane de mobile vechi, de cutii de

carton, de haine pline de molii şi de obiecte total delabrate. Am întrebat,

desigur, unde e pianul, mi-a spus că nu ştie, dar că ar fi acolo. Văzând că

nu fac nimic şi că-l privesc dispreţuitor, şi-a chemat ajutoarele şi s-au

apucat să răscolească. Peste două ceasuri au căutat şi-au tot căutat, iar eu,

între timp, am ieşit afară şi am citit inventarele. Da, era trecut în mai

multe locuri un Steinway & Sons negru, cu coadă, feronerie de argint,

suporturi de lumânări laterale şi rotile la picioare, şi, imaginându-mi-l,

aproape că-mi doream să fie aşa ceva în subsolul ăla mizerabil. Au ieşit

dezamăgiţi, dărâmaseră şi răscoliseră tot acolo, dar nici urmă de pian.

Înainte de a primi scuzele directorului pentru că mă deranjase degeaba,

am mai coborât eu o dată, aşa, de ciudă că nu atinsesem o sculă aşa de

veche şi de celebră, să arunc o privire, şi l-am zărit, deodată, într-un colţ,

în toată strălucirea lui. Clapele zâmbeau cu simfonia lor albă, punctată

simetric de strungăreţele negre ale bemolilor şi diezilor, balamalele şi

părţile metalice erau intacte, aproape, oglindite de lacul care învelea

tandru lemnul negru, cu inscripţia aurită Steinway & Sons, deasupra

suportului de partituri. Pedalele din argint masiv se terminau în capete de

lei, stilizate, iar capacul mare, coborât, promitea înăuntru linia perfectă a

ciocănelelor galbene, a corzilor lungi, tensionate şi a şuruburilor

nichelate de întindere. Nici măcar nu era ascuns, era la vedere, oricine îl

putea zări fără să se uite atent, şi poate tocmai de asta, după ce l-au zărit

şi ei, stupefiaţi, m-au timis acasă încurcaţi şi mi-au scos vorba că lam…

inventat. Da, aţi auzit bine, că am făcut un număr de magie prin care

l-am adus acolo, deodată, că aş fi capabil să ivesc piane acolo unde n-au

existat niciodată, că aşa aş fi făcut întotdeauna, de scoteam aşa de repede

instrumente perfecte din hârburi afone. De aceea spuneam că acum

trebuie să plec până ce nu mă găsesc băieţii trimişi de sectă, să mă ucidă,

am auzit o vânzoleală suspectă printre ei, oricum, deja mi-am făcut

bagajele….