Nicolae Turtureanu
(Iaşi)
O să încep de la coadă: nu cunosc istorii literare infailibile. Poate
doar Bunul Dumnezeu ar putea scrie o astfel de istorie. Nu cunosc nici
istorii care se ocupă de … Istorie, infailibile. Pînă şi unele dintre cele
antice erau scrise la comanda, sub protecţia sau sub ameninţarea unui
cezar. Istoriile adevărate sînt cele secrete, de sertar. Restul e… istorie. A
se vedea efortul (lăudabil), din ultimele două decenii, pe care îl fac
istoriografii, spre a ne prezenta o istorie a ţării cît mai aproape de adevăr.
Dar şi aceste istorii sînt considerate alternative. Alernative la ce?
Probabil la o Istorie oficială, academică, scorţoasă şi borţoasă. Însă tot ce
cade sub incidenţa oficială stîrneşte suspiciuni, cum e şi normal, după
40-50 de ani de dictatură. Reflexul condiţionat al acesteia, inculcat pînă-n
prăselele naţiei, a stîrnit hămăituri şi atacuri furioase înspre istoricii care
au îndrăznit – precum Boia, Constantiniu, Scurtu – să rescrie dintr-un
unghi personal Istoria. Singurul care a scăpat nevătămat – probabil
datorită charismei sale – a fost Neagu Djuvara.
Cu istoriile literare treaba e şi mai laxă. La drept vorbind, nu ştiu
de ce se încăpăţînează unii critici şi istorici literari să scrie neapărat,
fiecare, cîte o istorie a literaturii române. Pe care ar vrea-o infailibilă.
Toţi vor să-i concureze, eventual să-i obscurizeze, pe Lovinescu, pe
Călinescu… Între istorici, din cîte ştiu, există o specializare pe epoci şi nai
să vezi niciodată un specialist în Evul Mediu (să zicem) dîndu-se
expert în istoria celui de-al doilea război mondial… Şi-n literatură pare să
fi fost tot aşa, pînă s-au amestecat apele şi criteriile. Un Nicolae Cartojan
a scris Istoria Literaturii Române Vechi, şi atît. Din asta s-au înfruptat
toţi, inclusiv Călinescu, Lovinescu – şi mai ales cei care au redactat,
ulterior, istorii literare, oficiale sau personale. Eram student cînd a apărut
(în 1965?) – adevarată surpriză! – o Istorie a Literaturii Române
semnată de George Ivaşcu, care se afirmase pînă atunci doar ca autor de
recenzii, făuritor de reviste (era principala lui vocaţie) şi … vechi
militant comunist. A trecut aşa, ca o boare, zvonul că Istoria… nu-i scrisă
chiar de el, că a lucrat cu … negrişori. Prin anii ’90, istoricul literar Dan
Zamfirescu, aflat într-un moment de graţie mărturisitoare, a recunoscut
nu doar patriotica sa colaborare cu Securitatea, ci şi faptul că partea de
istorie veche, din Istoria… lui Ivaşcu, de mînuţa lui fu scrisă.
Poate aţi uitat, dar şi Eugen Barbu a semnat (nu zic: a scris) O
istorie polemică şi antologică a literaturii române, în care îi desfiinţa,
îi ridiculiza mai ales pe scriitorii care erau în răspăr cu puterea, care
făceau oarece rezistenţă prin cultură. Se vorbea la telefonul fără fir că şi
această Istorie… a fost compusă cu ajutorul unor „negrişori”, ceea ce
nici n-ar fi de mirare, atîta vreme cît aceştia îl ajutau cu sîrg la
„intertextualizarea” unor romane, (Incognito, Săptămîna nebunilor) pe
cînd intertextualismul încă nu se afirmase, cel puţin la noi.
Dincolo de aceste prestaţii ilicite, vreau să punctez faptul că
epoca unui Pico della Mirandola, expert în toate, a cam trecut, secolul
XX şi mai ales al XXI-lea, în care vieţuim, obligîndu-ne la o specializare
draconică, pe felii, uneori, infinitezimale. Cred că şi epoca Istoriilor
Literare a cam trecut, cel puţin a celor „de la origini pînă în prezent”. Sînt
mai plauzibile şi mai incitante, acum, istoriile unor perioade, ale unor
teme şi motive, chiar ale unor … excentrităţi literare, sau de orice soi.
Pentru…depozitarea autorilor avem dicţionarele, atît cele academice, cît
şi cele de autor, iar din ’90 încoace au apărut atîtea dicţionare încît, cred,
pot satisface (aproape) toată lumea literară. Aici subiectivitatea este, cît
de cît, strunită, lexicograful cîntăreşte şi drămuieşte fiecare cuvînt,
tentînd o prezentare obiectivă a autorului. Aşa este Dicţionarul
Literaturii Române, realizat de filologii ieşeni de la Institutul
„Philippide”. Sau Dicţionarele academice de la Cluj, apărute în
coordonarea lui Mircea Zaciu, ori, mai tîrziu, a lui Aurel Sasu. În alte
cazuri însă, coordonatorii le-au dat mînă liberă autorilor, să se
autoevalueze, iar unii dintre aceştia, suferind de autorlîc, s-au dat în
spambă, de mai mare rîsul.
Cît despre Istorii…, de la Călinescu pînă la Manolescu, toate sînt
subiective. Şi mai toate au dimensiunea unei cărămizi cu care îl poţi lăsa
pe cineva fără suflare… S-ar părea că masivitatea impresionează şi
anihilează orice reacţie. Un Marian Popa adună între coperţile celor două
volume ale Istoriei literaturii române de azi pe mîine 2500 de pagini în
care, precum la Junimea de altădată, anecdota primează. Doar că aceea
de la Junimea era cenaclieră, orală, au nu scrisă. Critici literari acribioşi,
precum Dan C. Mihăilescu, au identificat în structura acestei cărămizi
spongioase nu doar igrediente din mai vechiul Dicţionar de literatură
română, ci şi minunate judecăţi de valoare extrase din notiţele
informative cu care autorul Comicologiei (stabilit, în semn de protest, în
Germania, pe atunci Federală) ajuta Securitatea să pătrundă subtilitatea
fenomenului literar. Alex Ştefănescu scrie cu enormă ironie (pe bună
dreptate) despre… enormitatea cantitativă şi calitativă a Istoriei… lui
Popa, însă cîţiva ani mai tîrziu scoate el însuşi o Istorie a literaturii
române contemporane (1941-2000), supraponderală: 2105 pagini, cu
1500 de ilustraţii. Ambiţia lui Alex a fost de a continua, în dimensiuni şi
în spirit, Istoria… lui Călinescu din punctul (anul) în care acesta o lăsase.
Dar aşa cum el însuşi criticase Istoria… lui Marian Popa, şi lui i se
reproşează „lipsa de structură şi metodă, absenţa unor criterii literare”.
Laurenţiu Ulici intenţiona să scrie o istorie a literaturii române,
luînd-o din prezent, spre origini. N-a apucat să redacteze decît un volum,
Literatura română contemporană. Poezia. , aşadar criticul îşi
sistematizase materia pe genuri literare. În acelaşi mod procedează Ioan
Holban, care a publicat pînă acum, dintr-o proiectată Istorie a literaturii
române contemporane, în 3 volume, opul consacrat Prozei. Criticul
ieşean ne mărturisea că titlul nu-i aparţine lui, ci editorului, care a
constatat că istoriile au mai mare priză la public, se vînd…A se vedea şi
Istoria secretă a literaturii române, a lui Cornel Ungureanu, incitantă
începînd de la titlu.
In fine, peste toate astea se aşează, ca o lespede, Istoria critică a
literaturii române, a lui Nicolae Manolescu, cea mai aşteptată, mai
lăudată şi mai criticată, dintre toate. Cum e şi normal, aşteptările şi
dezamăgirile fiind pe măsura celui ce a însemnat principala instanţă
critică, timp de peste două decenii, spiritus rector al sfîrşitului de veac
XX şi chiar „al unei lumi (literare) ce nu mai este”. Provocările
Istoriei… lui Manolescu au produs adevărate falii în cîmpul literar
românesc, mai ales în ceea ce priveşte respectarea – sau nu – a
canonului, (mai) noua marotă a metodologiei critice. (Nu mă îndoiesc că
va intra şi aceasta în desuetudine, aşa cum au intrat atîtea altele.) Peste
toate însă s-a disipat întrebarea hamletiană: a fi sau a nu fi în Istoria…
lui Manolescu. Desigur, avînd oarece autoritate literară, sînt greu de
suportat revizuirile lui Manolescu, minimalizarea sau augmentarea unor
autori, faţă cu părerile mai vechi ale criticului. Şi mai dureroase sînt
absenţele, ignorarea unor scriitori, îndeosebi a celor din provincie. Să
zicem că aceştia din urmă n-au încăput în canonul manolescian (după
cum n-au intrat nici în cel al lui Alex Ştefănescu, sau al lui Marian Popa,
presupunînd că l-ar avea). Ca o consolare pentru toţi frustraţii: o istorie
literară este importantă nu doar prin prezenţe, ci şi prin absenţe…
