Viorel Savin
(Bacău)
Istoriile literare puse în chestiune (Manolescu, Ştefănescu,
Rotaru, Cistelecan, Holban, Marian Popa etc.) sunt imperfecte chiar din
cauza imperfectibilităţii « mediului critic » în care au apărut,
imperfectibilitate datorată nu atât faptului – personal nu agreez
aserţiunea ! – că « criticul ar fi un scriitor ratat », cât faptului că acesta,
din raţiuni de contextualizare socială, din « instanţă ideală » s-a
transformat în… « consilier administrativ » al literaturii ; aşa-zisa
« receptare critică a scriitorului » făcându-se pe criterii până deunăzi de
neacceptat : după vârstă (juneţea fiind considerată un avantaj !), după
importanţa editurii care îl propune (constituie un atu pentru autor dacă
editura care l-a publicat este frecventată şi de către criticul
comentator!), după influenţa revistei care îl promovează, după
notorietatea cercului (grupului) care îl conţine şi, evident, după succesul
de stimă (succesul de public fiind un factor defavorizant în evaluarea
critică – mă refer în special la dramaturgi!), dar şi după posibilitatea
manipulării, întru justificarea / susţinerea programului comentatorului, a
diverselor sugestii moral-estetice globalizante, induse de către opera în
discuţie.
Între aceste coordonate, istoriile literare contemporane capătă
inevitabil aerul acela de ostentaţie care intrigă enorm, nereuşind să se
prezinte altfel decât ca nişte uriaşe eforturi ale unor personalităţi
onorabile de a se implanta definitiv în solul literaturii române; defectele
evidente ale demersurilor fiind decontate de către autorii lor, în aria
propriei notorietăţi, doar cu efectul de publicitate!
În atare situaţie, nu poţi să nu cuantifici cu oarecare tristeţe
norocul pe care îl avem cu George Călinescu şi cu obiectivitatea implicită
a « Dicţionarului general al literaturii române », editat de Academie !…
Vreau să fiu bine înţeles : spun toate acestea, considerând că sunt
dator să le spun; nefiind marcat de niciun fel de frustrare, invidie sau
venin, deoarece (îmi susţin / motivez obiectivitatea demersului): ca
slujbaş, am construit locaşuri de cultură, am înfiinţat Festivaluri şi reviste
şi am condus instituţii importante; ca cetăţean: ales vicepreşedinte de
judeţ am gestionat vidul de putere de după 22 dec. ’89, (refuzând ulterior
Certificatul de revoluţionar, lucru blamat de mulţi !); ca scriitor: mi s-au
tipărit treizeci de volume, iar în teritoriul dramaturgiei nu am fost ocolit
de satisfacţii: mi s-au înscenat douăzeci şi şapte de spectacole (cu sute de
mii de spectatori !) de către teatrele din ţară, de către radio şi de către
televiziunea publică, piesele mele jucându-se cel puţin câte două, dar
ajungându-se şi la şase stagiuni ! – deci spectacole cu săli pline,
« cerute » de public, nu « înscenate » în urma unor malversaţiuni sau a
presiunilor făcute din afara fenomenului teatral !
Şi, pentru a încheia partea cu « maltratarea propriei mele
modestii », trebuie să recunosc că prin ceea ce scriu aici, îmi retez punţi
importante în condiţiile în care, totuşi, am constituit (textele mele !)
subiectul a trei lucrări de licenţă, am fost onorat cu zeci de articole şi
studii semnate de critici influenţi, am fost inclus în marile dicţionare de
profil (cele două ştiute !) şi mi s-au alocat, sunt mulţumit: o frază în
Istoria lui Marian Popa (în perioada tratată de Istoria lui nu eram
membru al USR, deşi aveam două cărţi tipărite şi două spectacole de
teatru jucate !?); două pagini în Istoria lui Ion Rotaru (declinându-şi
competenţa în materie de dramaturgie în favoarea lui Mircea Ghiţulescu,
mi-a analizat onorant volumul de publicistică « Acorduri pentru urechi
surde »); unsprezece pagini în « Istoria literaturii române.
Dramaturgia » de Mircea Ghiţulescu.
Aşadar, pentru ce, tonul revendicativ al intervenţiei mele ? Pentru
că, în bună măsură, de reala « insularizare culturală a ţării » se face
vinovată şi critica literară care, deşi « există, se manifestă, e activă, nu
reuşeşte – nu numai din pricina incoerenţei circulaţiei cărţilor ! – să
aibă o privire evaluatoare asupra fenomenului literar actual », ci şi din
cauza problemelor generate de propriile-i interese, dintre care
hiperprofesionalizarea criticului (critic de poezie, de proză sau de
teatru) nu este cea de pe urmă. Îmi permit să detaliez, din punctul meu de
vedere, cu riscul de a-mi fi drastic sancţionată sinceritatea, câteva
dintre « verigile slabe » ale mediului critic autohton :
1 – Scoaterea dramaturgiei (cu excepţia celei clasice) din teritoriul
literaturii ! Din lipsă de timp, de interes sau pur şi simplu din
aprehensiune estetică, literatura dramaturgilor a fost lăsată de către
criticii prestigioşi în seama unor doamne pentru care doar tearul fără
cuvânt poate atinge culmea expresiei artistice (?!) – textul, calificându-se
doar ca pretext pentru spectacolul montat la înălţimea minţii lui, de către
regizorul zeu !? – Mai nou, în cronicile teatrale s-a renunţat cu sprinţară
siguranţă de sine şi la « demodatul reflex » de a evalua textul dramatic
din perspectiva utilităţii sale estetice, sociale şi morale şi de a-l cuantifica
implicit, prin prisma spectacolului – rezultatul colaborării aşa-cunoscutei
triade de aur: dramaturg, regizor, actor ! Consecinţa acestei stări de fapt?
Absenţa dramaturgiei contemporane, cu excepţia amintită, din ultimele
istorii literare! Preluarea necritică (cu un oftat de uşurare) a aserţiunilor
regizorilor care preferă să-şi însceneze propriile scenarii
experimentaliste, că… « nu avem dramaturgie contemporană! », nu
dovedeşte altceva decât faptul că nu avem cititori de teatru!
2 – Tabuizarea « corpului de critici » literari. S-a stabilit prin
consens, determinat în peisaj de echilibrul critic / autoritate – autor /
culpabilitate, că este indecent ca scriitorul să califice gesturile criticilor.
(Un critic important, autorul unei « Istorii », când ajunge în provincia
Bacăului dă veste în presa locală că… în mod greşit sunt respectat, în
zonă, ca scriitor !? Ce-mi rămâne de făcut ?…)
3 – « Cooperativizarea » criticilor în jurul revistelor importante,
cu efectul creşterii prestigiului « preşedintelui de cooperativă » şi,
implicit, a apariţiei necesităţii / obligativităţii apărării intereselor
grupului !
4 – Conservarea statu-quoului critic ; încălcat cu rare excepţii, şi
doar atunci când nerespectarea acestuia poate fi asimilată cu
originalitatea, curajul şi obiectivitatea sinucigaşe !
5 – Ameliorarea statutului câştigat, de către criticii cu autoritate.
Consecinţe : dispariţia interesului faţă de « critica de întâmpinare »;
nuanţarea populistă a criteriilor axiologice pentru a rămâne în « trend »
(peiorativizarea patriotismului, descurajarea literaturii cu tematică
istorică, încurajarea porno-poeziei, a porno-prozei etc.) ; falsa
« democratizare a criticii » prin asimilarea vârstei autorilor drept
« criteriu de interes », – juneţea, constituind un avantaj substanţial.
6 – Articolul critic devenit « reverenţă » faţă de « grupul » din
care autorul face parte. Rareori actul de conformism protocolar
garantează diagnosticul corect !
În loc de concluzie : fiind de acord că plante sănătoase cresc doar
în soluri sănătoase, putem conveni cu luciditate că istoriile literare din
ultimii ani sunt precum mediul critic din care s-au înălţat !
Ce aş vrea să se spună despre creaţia mea într-o istorie literară
considerată drept infailibilă? Mircea Ghiţulescu spune în « Istoria » sa că
« …Nota comună a dramelor lui Viorel Savin pare a fi, cu un paradox,
aceea de a nu avea nici o notă comună, după cum rezistenţa la orice
tentativă comparatistă este semnificativă pentru nevoia imperioasă de
altceva. » În continuarea spuselor acestui tenace apărător al dramaturgiei
româneşti, vreau să declar că ambiţionez ca nici romanele mele (două
până acum !) să nu semene unul cu celălalt ! În aceste circumstanţe,
răspund întrebării din capul paragrafului :
Aş vrea ca în acea « istorie literară infailibilă » – pe care cu toţii
ne-o dorim! – să se spună doar atât : că scrierile mele (poezie, proză sau
teatru) iau forma potrivită promovării adevărului pe care îl conţin !
