“Nu-s istorii literare,ci mai mult fantezii literare…”

Leo Butnaru

(Chişinău)

La viaţa şi (de)scrisul meu, am publicat şi o carte de dialoguri,

intitulată Spunerea de sine. Ei bine, acolo nu vorbeam atât eu despre

mine, cât cei intervievaţi despre – singularul (şi pluralul) lor sine.

Mărturiseau nume grele ale literaturii române, nume ai căror purtători nu

cred că, la vremea (epoca) respectivă, ar fi avut motive să se plângă de

modul cum erau prezentaţi în istorii (geografii şi… fantezii) literare, fiind

vorba de Marin Sorescu, Dumitru Radu Popescu, Andrei Pleşu, Aurel

Rău, Fănuş Neagu, Dimitrie Vatamaniuc, Petre Stoica, Laurenţiu Ulici,

Mircea Nedelciu etc. Aceasta – la începutul anilor 90 ai secolului trecut,

când realizam acele convorbiri cu certă valoare de document literar, dar,

incontestabil, şi uman, şi istoric. Între timp, ne-am pomenit la final de

prim-deceniu al secolului în curs, XXI; între timp, au apărut mai multe

istorii (şi fantezii) literare şi, probabil, unii dintre interlocutorii mei de

acum 20 de ani ar avea motive să fie nemulţumiţi cum le este (sau… nu

le este) prezentată opera în contextul exegeticii literare. Cu regret, unii

dintre ei nu mai sunt în viaţă, nu vor putea, eventual, răspunde şi la

această anchetă, pentru a interveni în contextul general, pentru a se…

apăra, a se… repoziţiona sau, pur şi simplu, – a replica.

În ce mă priveşte, şi de data aceasta nu voi cădea

(completamente) în vorbire de sine, ci voi reproduce, ca exemplu, o

reflecţie a unui venerabil coleg, remarcând doar că ea, reflecţia, mă

vizează la modul general, în toate relaţiile sau lipsa acestora cu istoriile

literare, cu critica (şi fanteziile) de specialitate. Dar nu pretind corectări

(cu atât mai mult: corecţii!), reveniri, ci doar amintesc că domnul Dan

Mănucă menţiona următoarele: „Deocamdată, constat o mare deosebire

în felul în care sunt prezentaţi (în Dicţionarul general al literaturii

române), de o parte, autorii din diaspora şi din ţară şi, pe de altă parte, cei

din Republica Moldova. Primilor le sunt rezervate spaţii mult mai mari

decât celorlalţi, deşi, adesea, din punct de vedere valoric, nu poate fi

vorba nici măcar de diferenţe semnificative… măruntului Ioan Cuşă îi

sânt atribuite două coloane, în timp ce lui Leo Butnaru abia una singură”.

(Convorbiri literare, Nr. 4. 2005.)

E drept că nici eu nu le acord prea multă atenţie istoriilor (şi

fanteziilor) literare, adică – nici unor autori de atare compuneri. În

tandem cu Vanitas vanitatum, subiectivismul subiectivismului trebuie

asumat chiar şi atunci, când este tirajat (pe nedrept sau doar în exces).