Pe cine interesează istoriile literare, dicţionarele, cui folosesc, cui
i se adresează? Cine face istorii literare, cine e autorizat, îndreptăţit să
elaboreze astfel de lucrări? V-aţi pus aceste întrebări? Şi-au pus autorii de
istorii literare, măcar, aceste întrebări? Ne-am tot căinat că nu avem
istorii literare, dicţionare, iar când le avem, constatăm că ele nu sunt utile
pe măsura aşteptărilor, pentru că mai ales mistifică, cu bună ştiinţă sau
din carenţe de editare, documentare. Nu există istorii literare infailibile.
Obiective. Fiindcă sunt scrise de oameni, nu de roboţi.
Ca să ajungi într-o istorie literară trebuie să fii citit. Faceţi un
calcul – câte cărţi ar trebui măcar răsfoite, dacă nu citite, de un istoric
literar? Chiar dacă, în timp, aceştia au făcut şi cronică literară şi au mai
parcurs dintre titluri măcar o parte. Dar una e un text de cronică despre o
carte şi alta un text despre o… operă literară, în ansamblul ei. Cărţile nu
sunt egale între ele. Dacă un critic/istoric a scris entuziast sau dezamăgit
despre o carte, are el dreptul moral să tragă o concluzie pentru o operă?
Dar dacă după o capodoperă vine un eşec, ori după un eşec o
capodoperă?! Dar, să admitem că, într-un secol de literatură, au apărut
doar zece mii de cărţi, deşi, în realitate, numărul lor e mult mai mare.
Doar Uniunea Scriitorilor are cam 2500 membri. Dacă numai o treime
dintre aceştia ar tipări pe an câte o carte, numai în zece ani ar apărea
câteva mii de titluri. Ce supraom, fie şi istoric literar, ar putea parcurge
un aşa teritoriu editorial? Dar să admitem că un critic ar putea citi o carte
pe zi, la modul ideal. Câte ar putea citi într-un an? De cât timp ar avea
nevoie ca să scrie despre cărţile citite? Apoi, în cât timp ar putea fi
redactată o istorie a literaturii, redusă numai la perioada contemporană?
În cinci ani? Păi în cinci ani, fatalmente, istoria ar fi depăşită, ar trebui
actualizată…
Dar să luăm în calcul un alt parametru: sursa de informare. De
unde se informează un critic literar? Teoretic, la Biblioteca Naţională ar
trebui să se găsească toate titlurile apărute, dacă editurile respectă Legea
depozitului legal şi trimit tot ce publică. Repetatele somaţii trimise la
edituri de către Biblioteca Naţională sunt grăitoare pentru spaţiile albe
existente în inventarele acestei instituţii, fie şi numai comparând cifrele
ISBN-urilor atribuite cu numărul de titluri ajunse la Biblioteca Naţională.
Apoi, consultaţi fişele de bibliotecă ale celor care au scris istorii literare
şi veţi trage concluzii uluitoare. Şi-atunci, care au fost sursele de
informare ale istoricilor literari? Cronicile altora din reviste? Să ne mai
mire că din istorii lipsesc nume importante? Ori că unele au fost tratate
din vârful limbii? Să mai vorbim şi de interese, grupuri, ideologii
literare? Căci istoricii literari nu sunt nişte sfinţi şi nici nu vor ajunge
sfinte moaşte, sunt şi ei oameni, cu ambiţii, aspiraţii, chiar de preşedinte
de republică! Au şi ei simpatii şi antipatii, nu sunt nişte roboţi, nici nişte
maşini de citit şi judecat, în care la un capăt să introduci cărţi, iar la
celălalt să iasă cronici de carte! Ori istorii literare! Nu erorile de judecată
sunt cele mai grave, cât erorile din omisiuni (voluntare/involuntare).
Moralitatea criticului şi istoricului literar nu e facultativă. Istoriile literare
nu trebuie să mulţumească pe cineva, ele trebuie măcar să dezamăgească
pe cât mai puţini. Istoricii literari nu sunt instanţe supreme, nu sunt
Dumnezei. Nici nu deţin singuri dreptul şi capacitatea de a judeca opere
literare. Înainte de a fi critici/istorici literari au avut/au gusturi literare.
Subiectivităţi!
Eu nu sunt nici mulţumit, nici dezamăgit despre ce s-a scris
despre mine, nici n-am manifestat un interes anume pentru astfel de
lucrări. Istoriile literare sunt ca şi imperiile, cresc şi descresc, apar şi
dispar, dacă ele nu sunt clădite pe respectul valorii. Pe adevăr. Dacă două
instanţe critice judecă la poli diferiţi o operă, nu oricare, să luăm cazul lui
Nichita Stănescu, cine e de vină, opera ori instanţele, cine are dreptate,
cine rămâne în istorie, judecăţile critice, opera? Până şi Călinescu a
comis erori de judecată. Credeţi că un scriitor va scrie mai mult, mai
puţin, mai rău, mai bine, în funcţie de cum se regăseşte opera lui într-o
istorie literară sau alta? Un cârcotaş ar reduce lucrurile, anecdotic, la
„Câinii latră, caravana trece”! Mai rămâne loc, când/cât mai e timp, şi
pentru revizuiri. „Sentinţele”, nici în literatură, nu sunt definitive. Dacă
nu prin operele scrise, măcar prin cele care vor veni, la cei care vor mai
veni, se va putea face recurs (în anulare), se va putea solicita
rejudecarea…
Poate se înfiinţează un „CEDO” şi pentru istoria literaturii!
