(fragmente)
o proză de Constantin Abăluţă
Pe strada Limpejoarei s-a mutat Emil Şumbarenko, poştaşul
care vorbeşte şapte limbi şi înţelege alte vreo zece. Cu toate străduinţele
stăpânului, câinele lui n-a reuşit să înveţe decât patru şi răspunde doar la
numele de Azor, Şarik, Boulle şi Spot. Ei bine, acest patruped cam
retardat s-a încurcat în plasele pescăreşti care se-ntind prin grădinile
oamenilor şi-s împletite chiar printre ulucile gardurilor. Căci pescarii
care-au stat demult pe aici au murit, dar plasele lor rezistă încă şi nimeni
nu le clinteşte. Superstiţia asta îl deranjează pe Emil Şumbarenco aşa că-l
întărâtă pe Şarik să roadă afurisitele alea de odgoane şi să elibereze
strada. Doar că elevii surdo-muţi de la şcoala din apropiere, jucându-se
cu nenorocitele alea de putreziciuni, au fost şi ei atacaţi de Şarik, care, în
mintea lui, a crezut că şi ei trebuie muşcaţi. Neputând să ţipe, până să
prindă de veste Şumbarenco, plasele s-au umplut de sângele surdomuţilor
cum altădată de sângele peştilor. Aşa că poştaşul a fost nevoit să
apeleze la Boulle care le-a lins cuminte rănile şi copiii au fost grozav de
mulţumiţi. Dar domnul Baltă, directorul şcolii, marele mâncător de pâine,
a pretins şi o despăgubire de fiecare copil muşcat : câte o pâine zilnic
până când li se vindecă rănile. Aşa că acum Azor stă într-un colţ şi
scânceşte lugubru căci i s-a înjumătăţit raţia de pâine, în favoarea
grăsanului de Baltă care-l priveşte cu dispreţ, confundându-l prosteşte cu
agresorul. Pe ascuns însă, Volodea Motoranu, portarul şcolii, îi dă din
oasele rămase de la cantină. Si după ce Azor roade şi suge oasele, i le
lasă la rândul său, lui Spot, malacul care s-a lenevit într-atât că nu mai
vânează altceva decât muştele ce-i trec pe la nas. Volodea Motoranu
zâmbeşte, ţâţâie din buze şi se bate pe burtă când cu-o palmă când cu
alta, semn că-i mulţumit. El ştie că pâinile primite pe daiboj de domnul
Baltă şi oasele cu care-l despăgubeşte pe Azor se compensează, aşa cum
toate lucrurile pe lumea asta, aşa cum limbile pe care le ştie sau nu le ştie
patrupedul cât şi bipedul său de stâpân, aşa cum păhărelele de votculiţă şi
feliile de pâine cu untură pe care le-nghite alternativ el însuşi, un biet
portar al şcolii de surdo-muţi care, de patruzeci de ani slujind în acest
post, aproape a uitat să vorbească.
Pe strada Liniei, seară de seară trece un cal alb. Calul nu are nici
un călăreţ, doar o sabie lungă cu mâner înflorat prinsă la oblânc. Mama
Certege, care îşi petrece nopţile împletind („că-n întuneric mâinile umblă
singure şi lucrează mai bine şi mai abitir ca când le-aş trimite eu
încotrova”), de lângă fereastră unde stă, vede calul bălan şi-şi spune :
Eheii, pe vremea când eram ceva mai tânără, toată noaptea treceau căruţe
cu mere. Aşa că în zori, dacă mă grăbeam, puteam culege câteva din
frumoasele mere Domneşti înşirate pe strada noastră şi parcă zvârlite din
cer. Dar mama Certege nu cârteşte, se mulţumeşte şi numai c-un cal alb
având prinsă la oblânc o sclipitoare sabie aurie. Un cal care trece
întotdeauna dinspre uliţa Mosorelului înspre gârla lui Fircă, tropăind
uşurel. „Văzându-şi de drumul lui, maică, încotrova unde trebuie sajungă
înainte să se crape de ziuă, că şi eu trebuie să sfârşesc rândurilempletiturii
mele şi n-am nici o grijă cât timp suntem în puterea nopţii,
nainte de-a pătrunde ţâr de lumină în odaie, că chiar în spălăceală
degetele nu mai ştiu lucra, aşa-s eu de când m-a făcut mama, că zice că
am biritmul ăla schimbat, ca nelumea, da uite mă mai dreg cu calul ăsta
bălan, Dumnezeu să-l ţie tot pe-aici…
Insă pentru jucătorii din părculeţul de pe malul gârlei calul cel alb e-un
prilej de discordie. Şahiştii sunt convinşi că le poartă noroc, dar tablagiii
cred că-i piază rea. Cum tablagiii sunt mai mulţi decât şahiştii, aceştia din
urmă se tem pentru viaţa calului alb. Gore, tablagiul, spune doar atât :
Dacă l-am putea îndruma pe altă stradă… Romano, şahistul, se-nfige-n el
: mă, spune drept, tu vrei să-l cotonogeşti…dacă nu cumva chiar să-l
găbjeşti… Intervine atunci Acord Iulian, profesorul de română şi
franceză, care nu-i decât un simplu chibiţ şi, imparţial, îi informează : în
toate mitologiile lumii Calul Alb e-un simbol al împăcării. Şi ca să-i
potolească pe tablagii, cu înnăscutul lui simt pedagogic, Acord Iulian îşi
scoate briceagul şi ciopleşte pe loc două puluri albe, dându-le formă de
cal. Iată, acum fiecare aveţi câte doi cai albi, daţi-vă mâna! Graţie acestei
stratageme a chibiţului, conflictul celor două tabere se stinge peste drum,
la crâşma lui Fircă unde, printre mici şi ţuiculiţe, pensionarii aşteaptă
nerăbdători să se insinueze tropotul uşurel al calului alb pe care acum îl
iubesc cu toţii.
Burida, băiatul surdo-mut, a ţinut morţiş să se mute pe strada
Liniştei. Îşi închipuie că asta-i strada cea mai adecvată pentru el. E
mama mea, scrie el pe-un bileţel pe care-l arată tuturor. Când vine
primăvara, Burida mestecă zăpada ultimelor petece care rămân prin
curţile oamenilor. În schimb le bate acestora covoarele ori le meştereşte
dumnezeu ştie ce, că se pricepe la toate. Lui Arhimede, trişor şi dealer de
cărţi de joc, îi desfundă haznaua. Lui Paganel, manglitorul de obiecte
grele, îi taie şapte găini şi-o curcă pentru banchetul prilejuit de
subtilizarea safe-ului unei Bijuterii. Lui Baluba, tuciuriul ce bulibăşeşte
obiectele „uitate” din gări şi din trenuri, îi împungăleşte câteva buzunare
secrete în turul ginşilor şi-n calota pălăriilor. Domnului Samoilache –
omul cu elicea cum îi spune tot cartierul – îi pliveşte grădina, iar acesta îi
oferă din când în când câte-o gustare caldă. Elicea căzută din cer în
curtea domnului Samoilache, elice care i-a fost furată după mai puţin de
un an, exact în ziua în care a murit fiul său, Antonică, sănătos tun : toată
lumea cunoaşte trista poveste. Burida e atât de emoţionat de necazul
bătrânului încât şi-a jurat să-l ajute cum poate şi el. Târcoleşte zile întregi
prin preajma aeroportului, doar-doar o găsi vreo soluţie. O elice dată la
casat : să zicem că găseşte, dar cu ce o cară? Nu, mai bine-i o copie din
plastic, goală pe dinlăuntru – dar cine o face? Preotul Dominic Alteea,
căruia i s-a spovedit, îi spune că totul e-n mâinile Domnului : şi elicea de
metal ori de lemn, şi elicea de plastic. Burida mestecă zăpadă şi se roagă
Domnului. Şi iată că Domnul, în marea-i milostenie, îi dă ideea cea bună.
Aşa că a doua zi Burida cară în grădina domnului Samoilache, în umbra
nucului, ultimele petece de zăpadă arvunite de prin curţile vecinilor. Îi
lasă gura apă când se uită la ele, dar se abţine. Din neaua reunită şi bine
compactată Burida modelează pe pământ o elice şi se roagă Domnului să
nu dea căldură câteva zile. Să apuce şi sărmanul domn Samoilache să se
bucure de elicea albă şi sclipitoare aterizată în grădina lui.
Pe strada Linotipului trăieşte un pescar pe nume Gogu Perbea.
În curtea lui cresc cinci plopi. I-a botezat cu nume de peşti : Mreana,
Ştiuca, Şalăul, Păstrăvul, Baboiul. Nimeni nu are cum ghici apropierile,
iar Gogu Perbea nu le dezvăluie niciodată. Dacă-l întrebi se mulţumeşte
să bolborosească : Ei, iac’aşa şi iar aşa! Sau încă şi mai radical : Despre
plopi şi peşti numai de bine! Într-o zi Gogu Perbea s-a ciocnit nas în nas
cu domnul Napoleon Fabius, proaspătul vecin de la 23. Domnului Fabius
i-a căzut din buzunar o cutiuţă, pe care a ridicat-o repede, s-a scuzat şi a
luat-o la picior. Pescarul a rămas nedumerit, şi după ce nedumerirea i s-a
mai spulberat s-a îndreptat către casă. Auzise el că domnul Napoleon
Fabius ar ascunde un secret tainic de tot, aşa cum unii peşti ascund în
burta lor cine ştie ce lucruri înghiţite. Aşa că s-a dus lângă iubita lui
Mreană argintie şi, lăsându-şi capul pe trunchiul încălzit de soarele verii
i-a şoptit cu glas şăgalnic : Zi aşa, scumpete, înghiţişi cine ştie ce
bâzdâganie, şi-acum faci pe nevinovata!… Ia să-mi spui tu mintenaş ce-i
cu cutiuţa misteriosului domn Fabius, că de nu… Nici nu sfârşise bine
drăgăstoasele mustrări, că o adiere venită de niciunde proiectă în mintea
lui cuvântul Aparat, repetat de nenumărate ori, cu ecou de-ndepărtare şi
cu un clic puternic atunci când dispăru. Se dădu câţiva paşi înapoi şi se
uită la Mreană speriat. Ea să fi vorbit? Îi venea să-şi răspundă singur
Iac’aşa şi iar aşa! şi s-o ia la sănătoasa mâncând pământul. Fapt e că nu
peste multă vreme Gogu Perbea s-a întâlnit la supermarket cu domnul
Napoleon Fabius care s-a făcut că nu-l vede. Dar nici pescarul nostru nu
s-a lăsat. S-a apropiat tiptil de cel cu nasul pe sus şi i-a şoptit brusc în
ureche : Aparatul! apoi s-a îndepărtat. A mai avut timp să-l vadă pe
Napoleon cum s-a făcut alb ca varul şi, împiedicându-se de-un raft, a
căzut pe jos într-un vacarm de borcane răsturnate. A doua zi, din viul
nopţii, soneria de la poarta curţii cu cinci plopi, ori peşti, suna lung de
tot, apăsată de degetul nerăbdător al unui domn cu faţa plină de vânătăi şi
cu un aer conspirativ. Ca să scurtăm povestea vom spune că domnul
Napoleon Fabius, după lecţia din supermarket a devenit mult mai
cooperant şi a primit propunerea pescarului de a lua masa împreună. Aşa
că cei doi, delectându-se cu formidabila saramură de mreană gătită de
gazdă şi udând-o cu vinul din struguri culeşi bob cu bob de pe ciorchine
şi zdrobiţi în micul teasc din magazia pescarului, ei bine, cei doi vecini
încheiară un pact de neagresiune : să fie singurii din lume care-şi cunosc
reciproc secretul. Cei din jur să rămână proşti, ca şi până acum. Aşadar,
domnul Napoleon Fabius îi povesti gazdei pe-ndelete despre aparatul de
tuns părul din nas care-a fost proprietatea împărătesei Maria Tereza şi
care este acum în posesia sa, domnul Napoleon Fabius. Iar Gogu Perbea
îi mărturisi celuilalt după ce criterii a pus cele cinci nume de peşti
plopilor : după mărime, după volum, după culoare şi după lăcomia cu
care înghit mici vietăţi. Aşa că Mreana a fost numit plopul argintiu care
înghite zilnic sute de vrăbii. Iar Baboiul plopul mic şi pricăjit în care abia
de se urcă vreo mâţă borţoasă. Odată cu ultimul pahar de vin cei doi,
amici de-acum, toastează pentru secretele care-i unesc pe vecie şi la care proştii de pe lume n-au nici un motiv să aspire : pentru aparatulîmpărătesei, pentru plopi şi pentru peşti.
