Relaţia pornografiei cu fantasmaOana Zamfirache1 La fel, Candida Royalle, fostă2 Există deci un consens că pornografia vorbeşte despre1Andrea Dworkin, Against the Male Flood, in Feminism and Pornography, Oxford University Press,2Candida Royalle, Porn in the USA, in Feminism and Pornography, Oxford University Press, 2000, p.23Dacă întreaga scenă este construită în aşa fel încât să fie orientată spre şi să culmineze3Drucilla Cornell, Pornography’s Tempation, in Feminism and Pornography, Oxford University Press,34Această abordare pune accent pe efectul concret al reprezentărilor pornografice:4Drucilla Cornell, op.cit., p. 556.65Ceea ce ne sugerează autoarea este că fantasma pornografică este un mecanism6În sprijinul acestei explicaţii voi face câteva lămuriri. Pornografia pune în joc o5Cf. Drucilla Cornell, op. cit., p. 559.6Drucilla Cornell, op. cit., p. 560.77Acest aspect repetitiv dă seama de mecanismul psihic pus în joc de fantasma8 Cu alte cuvinte, dacă9Concluzia sugerată de autoare este că pornografia nu se adresează penisului, aşa cum10 Ea critică ideea că există un continuum logicocauzal7Michela Marzano, Malaise dans la sexualite. Le piege de la pornographie, J.C.Lattes, Paris, 2006,8Drucilla Cornell, op. cit., p. 561.9Idem, p. 562810Judith Butler, The Force of Fantasy. Feminism, Mapplethorpe and Discursive Excess, in Feminism911 Când o energie este reprimată, pentru că nu poate intra în conştiinţă, ea se11Sigmund Freud, Opere esenţiale, vol. 5, Studii despre sexualitate, trad. Rodica Matei, editura Trei,, p. 224).1112. Aşa se explică frenezia cenzurii şi12Luce Irigaray, Speculum de l’Autre Femme, Les Editions de Minuit, Paris, 1974, p.41.12Bibliografie, Judith, The Force of Fantasy. Feminism, Mapplethorpe and Discursive, Oxford University Press, 2000, p.487-504Cornell, Drucilla, Pornography’s Temptation, in Feminism and Pornography, 2000Dworkin, Andrea, Against the male flood, in Feminism and Pornography, OxfordFreud, Sigmund, Opere esenţiale, vol. 5, Studii despre sexualitate, trad. RodicaIrigaray, Luce, Speculum de l’Autre Femme, Les Editions de Minuit, Paris, 1974Marzano, Michela, Malaise dans la sexualite. Le piege de la pornographie,Royalle, Candida, Porn in USA, in Feminism and Pornography, Oxford University
Polemica legată de pornografie se datorează în mare parte faptului că reprezentarea
având un conţinut sexual explicit pune în joc atât un plan real, cât şi unul imaginar. În
cadrul filierei teoretice Dworkin-MacKinnon se susţine că există un continuum, că
reprezentarea pornografică are o legătură directă cu realitatea, că în pornografie avem
de-a face cu oameni reali folosiţi şi comodificaţi şi că acest lucru determină la rândul
său o modelare a relaţiilor sexuale după calapodul pornografic. Pornografia reproduce
ceea ce se întâmplă în realitate şi informează/ perpetuiază sau condiţionează la rândul
ei realitatea. Apărătorii pornografiei vorbesc despre un spaţiu virtual, unde se exprimă
fantasme sexuale şi care prin natura lor imaginară nu pot să aibă efecte în realitatea
socială. Lucrarea de faţă îşi propune să dezvolte câteva ipoteze legate de relaţia
pornografiei cu fantasma şi să vadă ce consecinţe pot fi decelate din această relaţie.
În mod surprinzător, atât criticii pornografiei, cât şi susţinătorii ei consideră că relaţia
cu fantasma este esenţială şi că tocmai această relaţie condamnă sau absolvă
pornografia de culpa morală. Andrea Dworkin afirma că „responsabilitatea începe în
vis, fie că e vorba de cel care visează sau de cel visat.”
actriţă porno şi actuală producătoare şi regizoare, considera că „dacă controlezi
fantasma, controlezi puterea.”
relaţii de putere şi că fantasma întreţine un raport esenţial cu reprezentarea
pornografică. Dar există diferenţe majore în ce priveşte strategiile argumentative
abordate şi consecinţele concrete derivate.
2000, p.27
546
Dacă în spaţiul academic definiţia pornografiei este problematică, nu acelaşi lucru se
întâmplă în industria pornografică: „If there is a cumshot, then it’s pornography!”
cu ejacularea masculului, atunci acest deznodământ poate fi echivalat cu scopul
întregului joc sexual. Indiferent de scenariu, de jocurile de putere înfăţişate, „menirea”
reprezentării pornografice se trădează prin aceea că se încheie odată cu satisfacţia
vizibilă, verificabilă a masculului. Mascul şi plăcerea sa este ceea ce construieşte,
delimitează şi stimulează ceea ce se întâmplă pe scenă.
Dar chiar şi cu acest caracter orientat ierarhic, fantasma sexuală pare să fie la adăpost
de orice încercare de normare pentru că, fiind prin natura ei imaginară, nu este ceva
real în adevăratul sens al cuvântului şi deci nu poate fi judecată aşa cum judecăm o
acţiune. Se poate spune că fantasma sexuală este precum visatul cu ochii deschişi sau
ca ficţiunea, este un produs al minţii noastre care priveşte doar subiectul în cauză.
Autonomia în raport cu realitatea o fac inexpugnabilă, căci de consecinţe trebuie să se
teamă doar acţiunile reale, nu şi cele imaginare. Fantasma este o construcţie auxiliară
vieţii de zi cu zi şi numai această din urmă poate fi morală sau imorală.
De exemplu, dacă avem o fantasmă sexuală cu altă persoană decât cea cu care
întreţinem relaţii sexuale, încălcând astfel o promisiune, tacită sau explicită, imoral
este faptul că am încălcat promisiunea şi nu faptul că am făcut-o prin intermediul unei
fantasme sexuale. La fel, dacă avem o fantasmă sexuală care implică violenţă, imoral
este punerea în practică a fantasmei respective cu un partener real, nu şi procesul
imaginar. Despre vătămarea ceiluialt şi deci despre imoralitate se poate vorbi numai
în momentul în care se trece pragul dintre imaginar şi real.
Aceasta este o poziţie des întâlnită şi cu o oarecare legitimitate. Din punct de vedere
politic şi juridic, limita dintre ceea ce ne imaginăm că facem şi ceea ce facem cu
adevărat este una importantă, căci protejează subiectul de orice intervenţie coercitivă
exterioară în planul libertăţii de conştiinţă. Dar se impun unele precizări, ceea ce va
2000, p.553
introduce o notă de suspiciune în ce priveşte această presupusă amoralitate a
fantasmei sexuale.
Argumentaţia de mai sus se bazează pe ideea că între real şi imaginar ar fi un abis
ontologic care apără planul real de orice invazie a monştrilor pe care îi poate naşte
imaginarul. Dar este oare aşa? Fantasma, mai ales cea sexuală are o legătură puternică
cu prohibiţia şi într-un sens se poate spune că în lipsa cenzurii fantasma nu ar exista
ca atare. Fantasma se naşte ca un răspuns la o interdicţie – interioară sau culturală – şi
acest joc cu ceea ce este interzis construieşte şi informează conţinutul fantasmei. Este
mai puţin important dacă interdicţia vine din exterior – cum ar fi de exemplu
exigenţele moralităţii sexuale oficiale – sau dacă agentul interdicţiei este propria
noastră conştiinţă. Dacă îmi imaginez de exemplu că sunt înconjurată de un grup de
creaturi violente şi dacă această fantasmă mă bântuie nu doar o fracţiune de secundă,
ci un timp îndelungat, am să încep să mă comport în realitate, cu oamenii din jurul
meu, ca şi cum aş fi sub o ameninţare concretă. Acest lucru va modela relaţiile mele
cu ceilalţi şi va avea consecinţe imediate pentru viaţa mea socială. Ceea ce ne
sugerează că fantasma este activă, că limita dintre ceea ce este real şi ceea ce este doar
imaginar nu este o limită stabilă şi de netrecut.
Se poate argumenta, bineînţeles, că expunerea la pornografie diminuează tendinţa spre
viol şi spre alte agresiuni sexuale, căci consumatorul de pornografie îşi descarcă
tensiunea sexuală indirect, trăind prin delegare, sau direct prin masturbare.
Consumatorul se obişnuieşte cu pornografia, ceea ce produce în cele din urmă
dezinteres faţă de aceasta şi câteodată chiar faţă de sexualitate. Pare chiar precaut şi
eficace să izolezi fantasma în spaţiul pornografic, să fie relocată departe de familie şi
de societate printr-un gest care seamănă cu eliminarea toxinelor din organism.
Dar dacă fanstasma este activă, dacă acţionează în realitate, dacă influenţează şi
uneori chiar determină relaţia cu celălalt, atunci nu putem tranşa problema fantasmei
pornografice făcând apel la natura sa imaginară înţeleasă în sensul de ceea ce este
ireal. Dorinţa exprimată în spaţiul pornografic nu dispare după ce ai închis
calculatorul, urmele ei nu dispar, cum nu dispare nici o „parte blestemată” care
4
bântuie sistemul (simbolic) din care a fost eliminată. Vom analiza în contiuare această
suspiciune că sensul fantasmei nu este opusul a ceea ce numim îndeobşte realitate, că
este mai aproape de „posibil”, de „nu încă actual”.
Dacă există o putere performativă a pornografiei, aşa cum consideră Andrea Dworkin
şi Catharine MacKinnon, trebuie explicat cum şi de ce acest tip de reprezentare are
capacitatea de a influenţa comportamentul consumatorului. Ce caută şi ce găseşte sau
ce crede consumatorul că găseşte în spaţiul pornografic? Dacă fantasma este o
construcţie auxilară ca răpuns la o insatisfacţie provocată de realitate, căci stă în
natura imaginarului să evite lipsa, absenţa, suferinţa, atunci ce anume stă în spatele
scenarilor pornografice?
Pornografia pare să fie un spaţiu unde se întâlneşte prea plinul detaliului sexual,
realismul extrem, şi imaginarul pur, cu toată încărcătura sa dramatică. Vom urmări în
continuare ipoteza conform căreia acest caracter eterogen al pornografiei este în
relaţie cu clivajul fundamental al subiectului.
Freud şi urmaşii săi pun accent pe diviziunea intrapsihică a subiectului prin care
acesta este separat de o parte a reprezentărilor sale. Lacan vorbea în mod explicit
despre un subiect divizat, de un „nu ştiu cine sunt” care subminează eu-ul cugetător
cartezian. Psihanaliza reintroduce îndoiala în discursul despre subiect, vorbeşte despre
existenţa mai multor „poziţii” ale subiectului, despre locuirea mai multor lumi
concomitent, la fel de adevărate ca şi ceea ce numim îndeobşte realitate. În această
ordine de idei, am putea spune că revenirea consumatorului de pornografie în faţa
ecranului este un simptom al acestui conflict interior. Dacă există o dominantă a
reprezentărilor pornografice şi anume faptul că prezintă relaţii de putere, aşa cum au
constatat mulţi dintre criticii săi, atunci trebuie să dăm seama de scenariul psihic care
motivează şi in-formează scenariul pornografic.
Drucilla Cornell consideră că insuficienţa modelului explicativ Dworkin-MacKinnon
este de a fi unul mecanicisto-behaviorist. „Dacă scena sexuală conţine violenţă, atunci
bărbatul continuă să retrăiască acea violenţă prin răspunsul său sexual, prin excitarea
5
sa. Relaţia sexuală trecută devine în acest sens prezentă. Trecutul şi prezentul se
confundă atunci când bărbatul reacţionează, are erecţie şi apoi se masturbează.
excitarea şi masturbarea, iar apoi trecerea la acţiune în realitate, cu femei reale.
Drucilla Cornell va propune un alt tip de abordare, una de insipiraţie lacaniană, în care
forţa de atracţie a pornografiei este pusă în legătură cu complexul Oedip.
Separarea copilului de mamă vine o dată cu constatarea că aceasta este o femeie, o
fiinţă care are dorinţe dincolo de nevoile copilului. Diada mamă-copil este spartă de
cel spre care se îndreaptă dorinţa mamei, care nu este neapărat tatăl biologic, ci ceea
ce tatăl simbolizează. Or acest moment al despărţirii simbolice de mamă reprezintă o
ameninţare la siguranţa copilului. În imaginarul copilului, dorinţa mamei este acel
ceva care-i răpeşte sentimentul fantasmatic al securităţii absolute. Fantasma
inseparabilităţii şi a securităţii absolute se bazează pe altă fantasmă, aceea conform
căreia mama este o fiinţă atotputernică, căreia nu-i poate lipsi nimic, inclusiv penisul.
În imaginarul copilului, mama este în mod necesar falică. Dar odată ce este
conştientizată dorinţa mamei, imaginea mamei falice este împinsă în inconştient, dată
fiind teroarea provocată de această imagine, dar şi dorinţa de regăsire a ei. Apare
astfel nevoia de depăşire a dependendenţei faţă de mamă. Intrarea în spaţiul simbolic
este motivată de această ruptură, de faptul că femeia nu este în întregime „a
copilului”. Mama ca femeie este respinsă pentru că nu a reuşit să fie acea figură
fantasmatică care poate garanta îndeplinirea dorinţelor copilului. De unde teroarea,
sentimentul pierderii, dar şi necesitatea creării unei identităţi separate de mamă. Acest
moment constitutiv al identităţii stă deci sub semnul ambivalenţei: pierderea mamei şi
câştigul independenţei. Din această cauză, pentru copil apare ca necesară identificarea
cu cel care, în imaginarul copilului, o poate aduce pe mamă înapoi, căci se spre el se
îndreaptă dorinţa ei. Rănit în narcisismul său constitutiv, copilul se îndreaptă către
tată. Ceea ce îl face special pe tată este penisul. Nu penisul biologic, ci falusul,
numele tatălui, registrul simbolic, ceea ce controlează dorinţa mamei. Or în
pornografie este portretizată tocmai această suprapunere simplistă a penisului cu
falusul: „penisul întotdeauna erect este organul imaginar al tatălui care poate controla
figura terifiantă a mamei falice.”
inconştient de protecţie faţă de acceptarea faptului că penisul nu este falusul, căci
acesta există doar la nivel imaginar. Penisul erect îl apără pe bărbat de mama falică, îl
ajută să se separe încă o dată şi de fiecare dată de ea, să se dez-identifice, s-o
controleze şi s-o aducă înapoi, dezmembrată. Simbolurile violente îl protejează de
rana iniţială de care-i este teamă. Fantasma pornografică pune în scenă o supremă
dez-identificare şi o respingere a Mamei falice, „dar tocmai pentru că este o figură
fantasmatică, şi prin urmare întotdeauna prezentă în absenţă, se întoarce să-l bântuie.”
Scena pornografică trebuie să se repete, pentru că imaginea mamei falice, împinsă în
afara conştienţei, va reveni şi se va manifesta la nivel inconştient. „Scena
pornografică stă sub semnul pulsiunii morţii în sensul freudian în care este îngheţată
într-un dans repetitiv al dezmembrării care nu-şi poate atinge niciodată scopul”.
„Scopul” fiind ascensiunea odată şi pentru totdeauna la poziţia tatălui imaginar care
poate controla la modul absolut femeia-Altul, ceea ce nu se poate întâmpla în
realitate.
senzualitate descărnată pentru că relaţia cu corpul este una simulată. În relaţia
consumatorului cu reprezentarea pornografică, nu se întâlnesc două corpuri, corpul
consumatorului răspunde în faţa unui ecran dincolo de care nu există decât fantasme
întrupate. Mai mult decât atât, în universul pornografic nu există principiu de
individualizare, nici al obiectului, nici al subiectului. Există, bineînţeles, diversitate,
dar această diversitate este alcătuită din personaje, gesturi şi acte sexuale tipizate.
Jocul pornografic se bazează pe repetiţie, acumulare şi multiplicare. „Gesturile se
repetă la infinit şi se acumulează, partenerii se multiplică; actul vizează un fel de
perfecţiune formală. Minuţia detaliilor, proximitatea obiectului, prim-planurile, totul
contrazice realitatea pe care filmele X pretind să o arate, construind o lume ireală
unde juisarea nu cunoaşte nici eşec nici slăbiciune.”
pornografică. Pentru că ceea ce îşi doreşte consumatorul este dincolo de evidenţa
imediată a multitudinii actelor sexuale şi a partenerilor, pentru că ceea ce se urmăreşte
nu este (doar) plăcerea imediată, trebuie să vedem violenţa actului sexual ilustrat,
ostilitatea faţă de personajul feminin ca pe nişte semne ale unui conflict interior
anterior actului de a privi.
În cadrul acestui model explicativ, frica joacă un rol important; trebuie să existe
fantasma controlului şi, cel puţin la nivel inconştient, înţelegerea că acest lucru este
imposibil pentru ca să existe nevoia repetării, a întoarcerii la femeia imobilizată,
dominată, înlănţuită. În scena pornografică, dominarea şi violenţa vizează mama
falică, supremul obiect al dorinţei, paradisul pierdut, dar în acelaşi timp forţa
ameninţătoare care pune în pericol independenţa bărbatului.
scena pornografică imită ceva, atunci ea imită intrarea copilului în lumea adultă, în
rândul bărbaţilor, care, mândrii de organul lor sexual, au puterea de a controla femeile
şi de a-l aduce pe celălalt înapoi.
se tem feministele radicale, ci inconştientului. De aceea, cu cât este mai interzisă, cu
atât este mai dezirabilă. Din această perspectivă, pornografia pare mai degrabă o
punere în scenă parodică a unor mecanisme de apărare inconştiente, dar inevitabile
pentru construirea identităţii.
Aceeaşi concepţie care pune sub semnul întrebării condiţionarea unilaterală a
consumatorului de pornografie, şi care subliniază rolul prohibiţiei în construirea
fantasmei o întâlnim la Judith Butler.
între fantasmă, reprezentare şi acţiune şi se întreabă dacă fantasma oferă o
p.66.
legătură motivaţională între reprezentare şi acţiune, aşa cum sugerează cei care văd în
pornografie un manual de sexualitate şi de asumare a rolurilor de gen. Nu implică
oare acest model explicativ o concepţie conform căreia există o singură identificare
posibilă, nu devine obligatoriu ca bărbaţii să se identifice cu agentul activ şi agresiv,
iar femeile cu subiectul victimizat?
În ciuda limbajului comun, unde cel care povesteşte se prezintă pe sine ca fiind în
posesia unei fantasme, psihanaliza sugerează că naratorul fantasmei este întotdeauna
deja în fantasmă. El este disimulat în întreaga scenă, chiar şi atunci când pare un
simplu privitor. Identificarea nu este una simplă şi univocă, ci se se realizează cu
fiecare personaj şi element al scenei imaginate. Nu există un subiect care are o
fantezie, ci fantezia pune în scenă o multiplicare şi o proliferare a identificărilor, ceea
ce dinamitează unitatea subiectului şi capacitatea acestuia de a fi în posesia fanteziei.
Cu alte cuvinte fantasma este autoreflexivă chiar şi atunci când pare să fie despre un
altul.
Judith Butler sugerează că teoria care insistă că reprezentarea pornografică
prepusupune o identificare obligatorie cu victimizarea sugerează un refuz de a se
identifica chiar şi în fantezie, cu partea activă şi/sau agresivă. Mai mult decât atât,
reprezentarea capătă un statut personificat, devine o figură fantasmatică a ordinii
patriarhale. Or dacă există un astfel de determinism care obligă femeile să se
identifice cu obiectul agresat din fantezia masculină pusă în scenă de pornografie,
atunci, prin definiţie, ele nu pot fi niciodată agenţi ai fanteziei sexuale. O fantasmă
precum cea construită de acest model explicativ este o fantasmă care suprimă multele
şi deschisele posibilităţi de identificare: se neagă pe sine ca fantasmă şi se transformă,
prin stabilizare, în realitate.
Păstrând în fundal sugestiile de mai sus, voi încerca să explicitez relaţia dintre
fantasmă şi pornografie introducând într-un prim pas distincţia dintre dorinţe
conştiente şi dorinţe inconştiente. Dorinţele conştiente sunt accesibile conştiinţei
subiectului şi ele pot fi realizate sau nu. Dacă din cauza unor circumstanţe exterioare
and Pornography, Oxford University Press, 2000, p. 487-504
ele nu au putut fi realizate ca atare, este posibilă o îndeplinire halucinatorie prin
fantasmă. În acest caz, nu există decât un sens manifest, pentru că nu este vorba de
vreo cenzură, ci doar de o realizare compensatorie. Pe de altă parte, dorinţele
inconştiente sunt în mare dorinţe infantile refulate, iar când se manifestă, se manifestă
deghizat, având un conţinut manifest şi unul latent. Conţinutul latent este ceea ce
conştiinţa nu poate accepta şi se manifestă în vis sau în alte situaţii când subiectul este
vulnerabil faţă de ceea ce în mod obişnuit ignoră sau proiectează doar în exteriorul
său.
Aplicată la pornografie, această distincţie ne indică următorul scenariu posibil:
excitarea scade cenzura şi-l face pe subiect vulnerabil la dorinţele altfel interzise de
conştiinţă. Ulterior, eliberararea tensiunii sexuale poate fi raţionalizată prin aceea că
odată ce fantasma era deja acolo, întrupată, obiectivată, nu există motive de vinovăţie,
existând deci posibilitatea deresponsabilizării. În acelaşi timp, existenţa concretă a
imaginilor pornografice poate fi folosită de subiect drept argument de îndepărtare, de
negare a oricărei identificări dintre actanţii scenei pornografice şi adevăratul obiect al
dorinţei.
Dar ceea ce demaschează dorinţa pornografică ca fiind îndreptată spre altceva decât
simpla graficare imediată este faptul că are la bază multiplicarea şi acumularea ad
infinutum: mai multe corpuri, mai multe poziţii, mai mult conţinut explicit. Mai mult
decât atât, nu există reciprocitate, căci corpul spre care este îndreptată dorinţa este
virtual şi interşanjabil. Ceea ce, în mod surprinzător, ne obligă să tragem concluzia că
dorinţa pornografică nu este o dorinţă sexuală, ci este un simulacru al acesteia.
Relaţionarea de tip pornografic nu este o întâlnire reală cu celălalt, ci este mai degrabă
de tipul relaţiei de consum. Neraportându-se la un altul real care poate răspunde şi
impune limite, dorinţa pornografică izolează subiectul într-un solipsism atotputernic,
unde limita şi norma, dacă există, nu poate veni decât din interior.
Am afirmat că în spaţiul pornografic, corpul este întotdeauna interşanjabil şi
instrumentalizat. Psihanaliza ne oferă o explicaţie posibilă a acestei constante şi
anume că acest corp-maşină se substituie adevăratului obiect al dorinţei, obiect ce
10
trebuie căutat în detalii, printre rânduri. Freud considera că psihanaliza ne învaţă că
„neînlocuibilul, activ în înconştient, se exprimă adesea prin dispersarea într-o serie
nesfârşită, nesfârşită pentru că orice surogat face totuşi să se simtă lipsa satisfacţiei
râvnite.”
deplasează în detalii şi doar urmărind aceste derivate ne putem da seama de
complexului care a intrat, pe furiş, în funcţiune. Dacă vrem să aflăm spre ce este
îndreptată dorinţa cu adevărat, trebuie să ne concentrăm nu pe mesaj, ci pe detaliile
redundante. În acest sens, pentru gândirea psihanalitică, relevantă pentru relaţia
consumatorului cu scenariul pornografic poate fi mai degrabă culoarea părului actriţei
sau hainele pe care le dezbracă, decât ce se întâmplă efectiv, ceea ce este la vedere.
Consecinţa unei astfel de abordări este imposibilitatea generalizării sensului pe care îl
are relaţia consumatorului cu reprezentarea pornografică, fiecare caz trebuind să fie
judecat în parte. O asumpţie importantă a acestei abordări, care arată de ce un răspuns
de tip sociologic la problema pornografiei nu este satisfăcător, este că dorinţa
autentică nu se spune direct. Că există un obiect al dorinţei care este îngropat în
straturile arheologice ale psihicului uman şi doar prin examinarea unor detalii se poate
ajunge la el. Şi asta pentru că pornografia este o îmbinare de sensuri manifeste şi
sensuri latente, care-i sunt străine până şi consumatorului însuşi. Răsfoind catalogul
actelor şi trupurilor disponibile, consumatorul este în căutarea a ceva care să-l
satisfacă, dar nici el nu ştie ce anume caută.
Abordările expuse mai sus şi care încearcă să spulbere iluzia unei determinări cauzale
şi unilaterale între pornografie şi consumatorul ei nu neagă relaţia dintre fantasmă,
control şi putere. Dimpotrivă, o afirmă în toată dinamicitatea sa. De aceea, critica de
tip feminist ţine chiar şi în această interpretare pentru că, cu excepţia a câtorva
experiemente de dată recentă, pornografia este produsă de bărbaţi pentru bărbaţi,
exprimându-le deci fantasmele. Tot aşa cum trebuie să ai acces la limbaj, adică la
cultură şi la dezbatere, ca să poţi să-ţi spui of-ul, la fel, trebuie să ai parte de libertare
sexuală pe de o parte şi forţă socială pe de altă parte ca să poţi să redimensionezi acest
spaţiu al sexualităţii fantasmate.
2010
Dacă acceptăm ideea freudiană şi postfreudiană că tabuul şi interdicţia se adresează
unor dorinţe pozitive cărora le datorează instituirea (nu e necesar să interzici ceva ce
nimeni nu doreşte să facă), că acestea nu sunt decât măsuri de precauţie şi pedepse pe
care subiecţii şi le aplică lor înşişi pentru că resimt o tentaţie, o dorinţă, atunci se
impune necesitatea de a interoga funcţia seducătoare a legii şi rolul său în a produce
fantasme. „Legea, suspendând realizarea unei dorinţe seduse, organizează şi aranjează
universul fantasmatic în aceeaşi măsură în care îl interzice, îl interpretează şi îl
simbolizează.” Şi dacă cel care dă legea este întotdeauna bărbatul, tatăl, sau
substitutul acestora, supraeul, atunci „dorinţa lui este cea care, orice s-ar întâmpla,
prescrie forţa, forma, modurile legii pe care o crează sau o transmite, o lege care
reduce la statutul de fantasmă dorinţa sedusă şi respinsă a fetiţei: o dorinţă bâlbâită,
dificil de articulat în limbaj, poate chiar mută, gestuală, corporală, care trebui
verbalizată şi supusă interpretării, legii, tatălui.”
a interdicţiei: reprezentanţii tatălui pe Pământ vor juisa mai degrabă dând legi şi
interzicând, decât făcând sex.
Tipul acesta de abordare în interpretarea pornografiei schimbă foarte mult problema
consecinţelor şi deci relaţia cu legea. Dacă pentru teoreticiene precum Dworkin şi
Mackinnon legea poate şi trebuie să rezolve problemele pe care le ridică pornografia,
pentru Drucilla Cornell şi Judith Butler, psihanaliza este mai subversivă decât legea.
Butler sugerează chiar că proliferarea necontrolată a genurilor pornografice spulberă
nucleul tare al conceptului, nemaiputându-se vorbi de nişte efecte previzibile în planul
social.
În plus, consider că distincţia dintre dorinţe conştiente dorinţe inconştiente suspendă
şi ea posibilitatea normării absolute. Dar asta nu înseamnă că pornografia îşi câştigă
astfel dreptul de a utiliza şi exploata orice şi pe oricine. Este importantă distincţia
dintre ce se întâmplă în mod real, adică condiţiile în care este produsă pornografia şi
ce se întâmplă ca urmare a pornografiei. Dacă prima parte este susceptibilă de
reglementare, aşa cum se reglementează în genere condiţiile de muncă a angajaţilor,
partea a doua, cea a influenţei fantasmei asupra realităţii rămâne suspendată pentru că
neştiind ce ia fiecare din reprezentare, nu există practic putere de predicţie a
consecinţelor. Şi asta pentru că, aşa cum am încercat să arătăm, identificarea
fantasmatică nu este prederminată.
Butler
Excess, in Feminism and Pornography
University Press, 2000
Matei, editura Trei, 2010
J.C.Lattes, Paris, 2006
Press, 2000
