Un poem de Gheorghe Grigurcu
Aurel Dumitraşcu
E tînără moartea poetului tînăr
o viperă cu corn îl revendică. Nu
e nimeni pierdut în gunoaie ca-n mările calde
ale calendarului. Ştii în care flacoane
în care spiţerii se vindea Soarele? Doar pînă ieri.
Cînd aplauzele i-au pedepsit fruntea, unde era,
copil linşînd oile din abecedar, provocînd
cerul creţ să le caute
dîndu-se cum se zice de ceasul morţii?
Cînd a fost asta? Un an de care îţi aminteşti bine,
o colină adultă la Cluj.
Atunci a intrat în lume poruncitor şi rotund cum o varză
blond ca nisipul (cum e căptuşeala sufletului, dacă vrei)
nepot cristalin al flautului, deget năuc mozartian
urmărea rochia pîlpîitoare a unei femei
(el însuşi ne-o spune) precum o ediţie rară.
Mai întîi a murit, pe urmă ţi-a scris
cea mai lungă epistolă. Asta a fost. Asta este.
Eşafod ca o călimară plină cu sînge.
Plin oraşul de virgule zumzăitoare sîcîitoare ca muştele
ce se-adapă cu sînge.
