un editorial de Adrian Alui Gheorghe
E criză, monşer! Mondială! Că dacă era o criză mai aşa, locală,
cel mult balcanică, mai mergea…! Dar aşa? E criză mondială. Ne uităm
urît la bucata de pîine care s-a subţiat de parcă ar vrea să ne strepezească
dinţii, să ne muşte de limbă.
Nu mai cumpărăm şi nu mai citim cărţi, că nu de asta ne arde
nouă acum, că e criză. Nu mai mergem la teatru, că e, slavă Domnului!,
criză. Expoziţiile de pictură ar trebui închise imediat pentru că jignesc
statutul românului aflat în plină criză. Să mai lăsăm deoparte editarea de
dicţionare, de enciclopedii, de cărţi ale autorilor contemporani, mai bine
să facem „festivalul berii”, ca să mai petrecem un pic, să uităm pe
moment de criză, să ne destresăm, să ne relaxăm, să socializăm, să avem
un loc public în care, suflînd în vînt spuma de pe gulerul halbei, să putem
vorbi, musai filosofic, despre criză. Cum a venit ea, cum am simţit-o
intrînd în casă, în familie, în cuget.
Dar o criză, mai ales dacă e mondială, te pune în rînd cu lumea, în
ultimă instanţă. Adică nu mai eşti un tilică oarecare din Carpaţi, eşti
ditamai cetăţeanul lumii, umăr la umăr cu americanul, cu neamţul, cu
portughezul sau cu grecul, eşti „cetăţeanul lumii în criză”: îţi pui masca
suferinţei peste grimasa de satisfacţie că toate caprele din lume trag să
moară. Behăitul lor final e o muzică destul de agreabilă.
Bine, criza americanului e una americănească, adică se petrece
cam pe aceiaşi dolari din vremuri normale, numai că scad puţin
consumurile.
Criza francezului e una franţuzească, adică cetăţenii mai scad
unu, două feluri de brînză de la masă, iar din vinul de Beaujolais ascund
cîteva butelci, pentru mai tîrziu.
Criza grecului e una grecească, adică turismul e tot turism,
cetăţenii lumii se înghesuie să vadă măslina rumenindu-se la faţa locului
şi pe Afrodita născîndu-se din spuma şamponizată a mării ca să poată
face o poză braţ la braţ.
Numai criza românului e mondială. Adică totală. Este incoloră,
inodoră, insipidă. Ca fatalitatea. Guvernanţii nu-şi mai văd capul de
treburi „de cînd cu criza”, în condiţiile în care nu mai sînt bani pentru
nimic. Dondăne ca nebunii în faţa naţiei invocînd criza, pe care şi-o trec
unul altuia, o molfăie ca pe anafură.
E criză şi nu mai facem drumuri! De parcă pînă la criză ar fi făcut
cineva cu adevărat drumuri, de la cuceritorii romani încoace …!
E criză şi nu mai investim în sănătate! De parcă pînă la criză ar fi
interesat pe cineva starea de sănătate a populaţiei, una care se străduie să
intre în Cartea Recordurilor ca sută la sută bolnavă.
E criză şi nu mai investim în cultură! De parcă pînă la criză i-ar fi
păsat cuiva de mersul treburilor culturale în România…! Cultura nici nu
trebuie plătită artiştilor, că ea curge ca apa din izvor din capetele şi din
sensibilitatea indivizilor care nu au găsit ceva mai bun de făcut pe lumea
asta. Că doar artiştii nu sapă după operele lor, nu taie butuci, nu îşi frîng
oasele…! Nu, ei păcălesc realitatea, inventează tot feluri de tertipuri ca să
acrediteze ideea că din mizeria cotidiană ar fi o cale de evadare în
absolut! Dar cine îi crede? Românul majoritar, care a participat la viaţa
lui la festivitatea de încoronare a atîtor regi ai manelelor, ştie prea bine că
arta e un moft iar artiştii sînt nişte moftangii. E criză şi în vreme de criză
nu avem nevoie să problematizăm, să ne fracturăm creierul şi să ne
detonăm sinapsele cu idei, ci trebuie să fim foooooarte relaxaţi.
E criză şi nu mai investim în educaţie! De parcă degradarea cu
program, pînă la colaps, a sistemului educaţional românesc ar fi fost o
mare realizare de dinaintea crizei.
Sîntem maeştrii crizei. Ah, dacă ne-ar da nouă omenirea să (le)
organizăm o criză planetară, una după toate regulile noastre: cu mititei,
cu bere, cu grătare, cu discursuri, cu manele, cu dansuri ţigăneşti, cu
dansuri populare, cu bancuri cu un Bulă care face şotii „de criză”…!
Sub spectrul ameninţător al crizei totul este permis.
Hoţia. Păi nu trebuie să trăim? Că doar n-o să dăm în cap…!
Mitocănia. Păi acum să ne mai controlăm şi esteticul
comportamental pe vremurile astea…!?
Minciuna. Păi cum să ne strecurăm altfel prin istoria asta care se
zburleşte la noi, dacă nu ne minţim unul pe altul şi fiecare pe sine?
Curvăsăria. Sîntem imorali din cauza condiţiilor, la alte vremuri
am fi altfel. Sîntem creştini, dar numai pînă la poarta bisericii. Avem
principii, dar la beţie şi în vreme de criză nu e condamnabil să le
încalci…!
Românul e născut poet, conform unei teorii pe care tot el a
inventat-o despre sine. Dacă e aşa, atunci în timpul crizei devine, firesc,
poetul crizei. De asta, se pare, că de două mii de ani, de cînd ţine criza
asta în spaţiul danubiano-pontic, românul nu a făcut drumuri concrete, pe
pămînt, care să te ducă în bune condiţii dintr-o localitate în alta, dar e
capabil să-ţi vorbească despre transcenderea în spaţii virtuale nesfîrşite,
acolo unde e „tinereţea fără bătrîneţe”. Iar calul lui Făt Frumos, ca mijloc
de locomoţie spre absolut, nu te hurducă, nici nu ar avea cum, de altfel,
pentru că te duce, la cele două viteze pe care le are, „ca vîntul” şi „ca
gîndul”. Sărind peste gropi, adică.
Criza mondială e, în esenţă şi prin efectele pe care le produce, un
fel de al treilea (al patrulea, al cincilea…) război mondial. Şi aici se fac
strategii, planuri, se deschid fronturi, se produc bombardamente
informaţionale, se numără victimile.
Vai de cei care nu învaţă nimic din perioada crizei…!
Numai că noi, românii, bieţii, învăţăm, din cîte am văzut după
reacţiile individuale şi colective, după cele oficiale şi după cele
neoficiale. Adică, criza ne face să măsurăm de două ori, înainte de a tăia
prost.
