Dinu Huminiuc,pe drumul de la desen la „deSemn”

Dinu Huminiuc,
pe drumul de la desen la „deSemn”
Să luăm un exemplu. Să ne închipuim că e toamnă şi că am luat în
palmă o nucă verde şi decojită, din acelea mari pe care se pot vedea
foarte clar protuberanţele, nervurile, punctele şi liniile de inflexiune ale
lemnului… Şi apoi să privim cu atenţie în lăuntrul unui desen (pre)lucrat
de Dinu Huminiuc. Intenţionat spun în LĂUNTRU, adică în adâncime şi
nu la / pe suprafaţă, şi (PRE)LUCRAT, adică supus ori (in)dus într-o
anumită formă şi nu (re)prezentat doar, pasiv. Iar dacă, făcând acest
exerciţiu, vom descoperi că nuca ori un detaliu al ei a devenit un tors, în
desenul lui Dinu Huminiuc, sau o ulcică din lut, nu trebuie să fim deloc
suprinşi: înseamnă că am intuit drumul artistului de la desen la
„deSemn”.
Totuşi, nimic nu e aşa de simplu pe cât pare şi cu atât mai puţin în
cazul de faţă. Căci, dincolo de mecanismul analogic / anamorfotic schiţat
mai sus, se află o filosofie întreagă, o atitudine, o mentalitate, o viziune,
un mod de gândire. Toate astea, la rândul lor, fiind rezultatele unui
parcurs cultural, ale unei
credinţe (iniţiere spirituală),
ale unei moşteniri (memorie
afectivă), ale unei opţiuni
artistice. În căutarea
limbajului care să-i asigure
cea mai potrivită exprimare
– dar şi „expresivitatea”
specifică domeniului! -,
Dinu Huminiuc a exersat
mai multe tehnici, de la
compoziţia sau portretul în
ulei până la frească, trecând
chiar şi prin „obiectul”
pictat. Astăzi,
recunoscându-l drept un
maestru al desenului /
„deSemnului”, în afară de
prietenii apropiaţi, aproape toată lumea neglijează aceste ocolişuri (pe
care el nu ezită să le mai încerce din când în când), deşi în linia şi
concepţia lucrărilor grafice se simte vibraţia acestor experienţe.
Sunt necesare, însă, câteva precizări: Dinu Huminiuc nu
desenează ci meditează; iar meditaţia asupra unui modul plastic (să
spunem, nuca pe care deja am menţionat-o) înseamnă reducerea lui la
esenţă prin radiografierea structurii semantice (primo tempo) şi apoi
ridicarea acesteia la valoarea de semn (secundo tempo); ulterior, aşezat
într-un câmp semantic (terzo tempo), modulul devine o articulaţie într-un
mesaj / idee plastică, fiind redefinit de context (nuca este acum o ulcică
de pe poliţa unui blidar care, la rîndul lui, pe jumătate scufundat în
pământ, sugerează profilul unei biserici!). Şi toate astea se întâmplă în
vârful creionului sau al peniţei, care înregistrează pe hârtie sau pe carton
viziunile succesive din mintea creatorului. Procesul e lesne de asociat cu
un palimpsest. De aceea spun: Dinu Huminiuc nu desenează, ci
meditează. Iar rezultatul e un comentariu asupra metamorfozelor
universului, reale sau virtuale (vezi ciclurile „Altare”, „Păsări”, „Urme”,
„Androgini” etc.).
Pe de altă parte, nu trebuie să ne grăbim cu o concluzie: anume,
că artistul tinde cu tot dinadinsul să dez-văluie sau să în-văluie lumea.
Echilibrul fragil dintre sacru şi profan este sesizabil în meditaţia /
comentariul său, imaginarul artistic conservând o ambiguitate specifică.
Deşi, dacă ţinem seama de preferinţa pentru „materia vie” / organică, de
obicei, putem deduce dominanta pe care şi-o doreşte autorul. Persistă
însă o libertate confortabilă a mesajului plastic, din care „cititorul” /
privitorul îşi poate extrage propriul sens: dez-vrăjirea sau re-vrăjirea
lumii.
Şi atunci, jucându-mă puţin, mi l-am închipuit pe Dinu Huminiuc
în ipostaza de cititor al propriilor „deSemne”. Oricui i se poate întâmpla,
după o vreme… Aşadar, mi l-am imaginat (cum altfel?!, fiind vorba
despre un artist) „traducând” în culoare sau punând lumină peste / sub
formidabilele lui „deSemne”. Laviuri gri printre torsuri, diferite grade /
nuanţe de roşu în ulcioarele devălmăşite, umbre albastre peste „ţâţele
metafizice”, ocruri sub umerii androginului, glben şi roşu printre altare
ş.a.m.d. Astfel retorica discursului plastic s-a încălzit. E asta o limitare?
Nicidecum, m-am gândit: se produce numai o asociere de mai multe
„voci” care interpretează aceeaşi partitură.
Am îndrăznit prea mult cu această supoziţie? Deloc, căci, cu
câtăva vreme în urmă, tocmai Dinu Huminiuc mi-a adus o sumă dintre
„deSemnele” lui transpuse într-o cromatică mult mai subtilă decât am
reuşit eu să mi-o imaginez. Era un adevărat „Scenariu de toamnă” care,
desfăşurat peste amintirile îngheţate ale bătrînului Calistrat Hogaş,
păstrate în Muzeul Memorial de la Piatra-Neamţ, le-a făcut să viseze
colorat şi modern!
Emil Nicolae