Veneam din Piaţa Palatului şi m-am odihnit în Cişmigiu câteva clipe. La două bănci mai încolo, mi-a atras atenţia o doamnă care ieşise cu porcul. Era un animal bine îngrijit. Părea un tablou din altă vreme: doamna îl mângâia pe spate, iar porcul se tolănea elegant în rahaţii de cioară. N-am putut să nu mă gândesc la educaţia care se primea odinioară, la suavele moravuri ale unei epoci trecute. Priveam gesturile ca vibraţia unei dantele, cu siguranţă deprinse la o şcoală cum astăzi nu se mai găseşte, o complicitate care emana căldură, mâna pe ceafa suinei. Atunci, doamna a scos din poşetă un căţeluş mort şi l-a oferit porcului. Fixându-i plin de recunoştinţă ochii verzi, acesta din urmă a servit cadavrul pe genunchii stăpânei. Cu delicateţe, a lăsat o bucăţică nemâncată la urmă (cred că era capul căţelului).
Urcându-mă în troleibuz, 15 minute mai târziu, eram încă fermecat de această vie demonstraţie a dăinuirii unei lumi pentru care stilul mai însemna ceva.

















