În luna ianuarie a acestui an, la
Universitatea din Haifa, unde se
desfâşura colocviul internaţional
francofon „Relaţia poemului cu timpul
său: interogaţii contemporane” (Relation
du poème à son temps: interrogations
contemporaines), am avut ocazia să
cunosc câţiva dintre cei mai importanţi
poeţi din Israel – aparţinând „generaţiei
de mijloc” şi „generaţiei mature”, să stau
de vorbă cu ei, să-i ascult citindu-şi
versurile şi, mai apoi, să-i citesc în
paginile frumoasei reviste „Poesie &
Art” (editată de Grupul de Cercetâri
asupra Poeticii şi Poeziei Contemporane,
care funcţionează în cadrul Facultăţii de
Litere a Universităţii, sub coordonarea
scriitoarelor Jacqueline Michel şi
Marlena Braester).
Din punctul meu de vedere,
experienţa a fost deosebit de interesantă
pentru că am reuşit, cred, să percep
măcar o parte din „misterul” poeziei
actuale israeline (puţin cunoscută la noi),
să constat perfectul ei acord cu tipul de
discurs modern sau postmodern şi să
observ poziţionarea coerentă faţă de
obsesiile lumii de azi. Şi asta indiferent de
limba în care se exprimă autorii, ebraicâ,
arabâ sau franceză… (E.N.)
Ronny Someck
Gol cu piciorul stâng în amintirea lui Ferenc Puskas
Când Ferenc Puskas agita degetele
ca nişte antene deasupra capului său
putea să capteze sclipirea sărutului
de pe obrazul balonului.
Pe atunci, terenul de fotbal se afla
în apropierea sinagogii. Iarba necrescută
era dulce ca velurul ce acoperă urna sfîntă.
Leii brodaţi aveau labe aurite,
şi un uriaş bot deschis răgînd «Dumnezeu există»
strigăt pe care doar noi îl auzeam.
Un singur Dumnezeu era iubit aici, învelit de sulurile Torei,
şi un alt dumnezeu, ungur, fugea departe pe teren
până acolo unde-l ajungeam noi
strigând cu sunetul şofar-ului*.
* instrument din corn de berbec folosit în anumite ritualuri ale religiei iudaice
Ghilotină (sau : Salut către un tânăr poet)
Dacă într-o zi vei întâlni un francez, un englez şi un neamţ
care au fost condamnaţi la ghilotină, aminteşte-ţi!
Francezul a cerut să rămână cu faţa
spre cer ca să privească moartea-n ochi,
englezul a preferat să se-ntoarcă spre pământ
şi pentru amândoi lama s-a oprit
cu un centimetru înainte ca ţestele lor
să spună adio trupului.
Cînd a fost întrebat neamţul cum vrea să se aşeze,
el a răspuns : «Mai întîi, reparaţi ghilotina !»
Cât despre tine,
nu uita să-l priveşti drept în ochi
şi să-i spui că aceea menită să-ţi împrăştie gândurile
nu va merita vreodată să fie reparată,
că trebuie lăsată să viseze
la focurile de artificii ale cuvântului sânge,
chiar dacă ea decide să se oprească la un centimetru de
întâlnirea neplăcută cu scăfârlia
sau cu beregata.
Nu uita !
Ghilotina poate fi la fel de mică precum foarfecele
cu care ţi-ai tăiat unghiile care au des-făcut,
în cântecul tău de dragoste, gâtul paginii.
Marlena Braester
Absens. Alfabet poetic
K
Miez de noapte
– sens inversat – de-abia are timp să se întoarcă
cu spatele la oglindă, să traverseze
spaţiul care îl separă de oglindă.
Îşi trece mîna peste faţă
acoperind jumătate din ea:
jumătate mână, jumătate chip.
Ceea ce chipul îi spune devine tot mai tăios
– lipsit de privire.
Prin culoarele visului,
traversând sensuri şi absenţe de sensuri,
deschizând uşi, închizîndu-le
– una după alta – se duce.
L
Strigăt : strigăte în strigăt în strigăt
devenit atât de înalt-transparent încât în el mijesc zori.
El pleacă. Încontinuu. Imobil, ore întregi.
În spatele lui, noaptea muşcă până în depărtare.
Palidă plecare
– răsturnată – traversând bruma.
Drum vitros care va dizolva
imaginile
va împrăştia semnele
va dezgândi cuvintele
va de-scrie poemul
va des-citi sensul
ab-sens.
(traducerea autoarei, după originalul francez)
Guilad Meïri
Mythositis
În sala de aşteptare a dispensarului miturilor
Strălucitoare, stăruie un parfum de narcise
Un acvariu care bîzîie ca un avion de plastic
Şi muzică clasică.
Bolnavii vorbesc de picioare, de cezuri
Eu încerc să scap sub pretextul
Că aş vrea să citesc ziarul, dar printre rânduri
Se adevereşte că Icar are o fractură
Şi că Prometeu suferă de singurătate alături
Ei se ascund şi trag cu ochiul
Scrutînd amintirile printre care s-au rătăcit
Unde eu însumi am căzut şi am devenit cunoscut.
Mă întreb dacă e momentul să intru în vorbă cu ei
Ca să le spun că pentru mine e puţin, doar o întrebare.
Fiului meu
Fiule, îţi cer iertare,
dar această iertare e agăţată de un copac fructifer.
Cînd mă pregătesc să o culeg
ramurile lui îmi scapă.
Iertarea pe care vreau să ţi-o şoptesc
înoată în fluviu ca un peşte multicolor,
cînd mă aplec ca să-l prind
apa se retrage.
Ci în loc de “iertare” mă
trezesc învârtind cuvintele
ca nişte pietre
pe creasta limbii
de sus în jos
de jos în sus.
Rushdie El-Mahadi
Acco – credincioasa fiică a Canaanului
Carbonizate – marginile farului
şi pe licăririle sale obosite
pavelele stau gata să se scufunde
precum păsările răsturnate
Nu te neliniştii oraşul meu!
dacă zidurile se ridică
şi capetele cad
la ora asediului declarat
nu te neliniştii!
Vulturul farului va reuşi
să devore
defilarea hulelor luminoase
Poartă-ţi făclia
căci forţele noastre au obosit
de atâta aşteptare
paşii noştri s-au rătăcit
în marşul nesfârşit
de la o ruşine la alta
poartă-ţi făclia
bagajele noastre au devenit o plajă verde
căci alte ploi înviorătoare
vor renaşte precum galetele pe plajă
semn al întoarcerii şi al covorului de rugăciune
oraşul meu cast
nu mai tremur de dorinţa
fiicei imaginare
e grea apăsarea corturilor
şi mai greu exilul
Iată-mă !
Sunt iar aceşti paşi
acest pod acest pat
care aşteaptă reîntâlnirea…
Esther Orner
Mică bucată în proză foarte prozaică
Dacă aţi fi ieşit la o plimbare în ziua aceea, aţi fi întâlnit două femei sub
două umbrele. Se plimbau pe ţărmul unei mări de smarald. Ploua. Şi nuşi
părăseau nici o clipă umbrelele.
V-ar fi venit ideea să vă plimbaţi singur pe o vreme asemănătoare? Căci
o plimbare se face totdeauna în doi. În lipsa unui tovarăş, cel puţin un
câine. De ce doi? Aşa. Ele se plimbau sub două umbrele. Marea de
smarald le aparţinea.
Contraste
În faţa ferestruicii, ea pâdeşte răsăritul. Se află pe munte. Ferestruica e
luminată. E noapte. Un moment de neatenţie şi albeaţa a înlocuit
întunecimea nopţii. Soarele începe să apară. Un alt moment de neatenţie
şi soarele e deja portocaliu. Atunci îşi aminteşte cum noaptea trecută a
descoperit că-n beznă doar stelele luminau cerul. Era ceva nou pentru ea.
Şi se afla pe acelaşi munte. Privirea de copil i se întoarse către cer şi nu
către ferestruică, mi-am spus, ascultînd-o cum povesteşte despre naşterea
zilei după o noapte prea neagră.
Hamsin. Ferestruica e invizibilă. Chiar şi noaptea. Bruma s-a aşezat pe
ferestruică. Să spunem mai bine că e acoperită de vântul venit din deşert.
Vântul care timp de cincizeci de zile, de aici şi numele lui, îţi intră în
ochi. De data asta camera mea nu dă spre ferestruică. Nu e prea grav
deoarece ferestruica e prăfuită şi murdară.
Prezentare, selecţie şi traduceri de
Emil Nicolae
(în colaborare cu: Isabelle Dotan, Marlena Braester, Yaël Armnet-Chernobroda, Marie-
Caroline Chouraqui, Elinne Leifman-Belakhov, Maya Bejerano)
