Centura de castitate şi poezia
un eseu de Emil Nicolae
În urmă cu vreo şapte ani, pe aeroportul din Atena, agenţii de
pază au reţinut o englezoaică, în ziua de Crăciun, deoarece detectorul
semnala un obiect metalic aflat în posesia femeii. La control a fost
descoperită o centură de castitate pe care soţul englezoaicei i-o pusese la
plecarea din Londra ca să se asigure de „fidelitatea” ei (pentru curioşi:
femeia şi-a continuat călătoria pe răspunderea pilotului!). Mai nou,
autorităţile din localitatea Batu, de pe insula Java (Indonezia), au impus
fetelor angajate în saloanele de masaj să poarte curele / „centuri” cu lacăt
(după modelul străvechilor centuri de castitate) la pantaloni, pentru „a
evita prostituţia şi a prezerva buna reputaţie a oraşului” (oficiul de turism
din Jakarta chiar a intenţionat să preia metoda, dar s-a opus ministrul
însărcinat cu condiţia femeii, Meutia Fardia Hatta Swanson). Între timp,
însă, revenirea în actualitate a centurii de castitate a căpătat dimensiunea
unei mode, fie pentru că în mentalitatea publică a renăscut ideea
„castităţii” şi obiectul cu pricina îşi dovedeşte astfel „utilitatea” (atât
pentru femei, cât şi pentru bărbaţi), fie pentru că este asociat piercingului
sau eschibiţionismului sexual de tip sado-maso. În orice caz, la ora
asta există în Europa douăzeci de firme care produc centuri de castitate
pentru femei şi bărbaţi, de diferite formate şi dimensiuni, din metale
preţioase (aur, argint) sau comune (nichel, oţel inoxidabil etc.), cu fel de
fel de ornamente (dintre care nu lipsesc pietrele preţioase). Materialele
plastice au intrat şi ele în „domeniu”, de prin 1990, contribuind la
scăderea costurilor (350-400 euro/buc.). Lideri de piaţă sunt firmele
germane, urmate în top de cele britanice. De asemenea, experţii spun că
s-a diversificat şi menirea acestor centuri: oprirea masturbării,
interzicerea raporturilor heterosexuale cu un alt partener, împiedicarea
stimulării sexuale prin felaţie şi cunnilingus, protejarea împotriva
violului, împiedicarea erecţiei, eliberarea de răspundere a purtătoarei /
purtătorului când se află în prezenţa unei de pesoane de alt sex (ceea ce
înseamnă că flirtul e permis, dar nu mai mult?!), auto-asigurarea
celibatarilor că vor rămâne virgini până la eventuala căsătorie, oprirea
raporturilor sexuale pe o anumită perioadă (de exemplu, în post sau în
doliu), stimularea fanteziei erotice prin interdicţie etc.
Totuşi, simbolistica de
natură istorică pe care o
concentrează centura de castitate
face din ea mai degrabă un obiect
cultural, decât unul utilitar. (Din
exces de pudibonderie, probabil,
etnograful Iulius E. Lips nu o
consemnează în celebra lui lucrare
Vom Ursprung der Dinge. Eine
Kulturgeschichte des Menschen /
Originea lucrurilor. O istorie
culturală a oamenilor, 1952; de
altfel, la capitolul dedicat
vestimentaţiei, el se ocupă de originea sutienului, de pildă, dar nu şi de a
„chiloţilor de tablă”, care a precedat apariţia cunoscutului accesoriu în
sec. XVII!). Oricum, mai ales în contextul democratic de azi,
recrudescenţa interesului pentru centura de castitate i-a făcut pe mulţi să
discute despre „un Ev Mediu întârziat” sau despre „un obicei medieval”.
Şi asta presupune o primă corecţie: centura de castitate nu a fost
inventată în Evul Mediu, cum s-a crezut (prin asociere cu presupusul /
legendarul „obscurantism” din epocă), ci în plină Renaştere! Prima
reprezentare a obiectului o datorăm germanului Konrad Kyeser, care a
desenat-o în 1405 pe unul dintre carnetele sale de note dintr-o călătorie în
Italia, intitulate „Bellifortis” (cu menţiunea în limba latină: „Est
florentinarum hoc bracile dominarum ferreum et durum ab antea sit
reseratum” / un <chilot> pentru doamne, din metal dur, de origine
florentină, care se deschide în partea din faţă). O centură mai simplă,
evoluată, datând tot din sec. XV, poate fi văzută în expoziţia de la Palatul
Dogilor din Veneţia. De asemenea, un schelet de femeie datând din sec.
XVI, descoperit în Franţa, era dotat cu o astfel de protecţie metalică.
Aşadar, toate probele materiale şi documentare converg spre Renaştere
(este celebru cazul centurii de castitate care a fost multă vreme expusă la
Muzeul Cluny din Paris, datată în Evul Mediu şi demascată ulterior ca un
fals din sec. XIX, acum retrasă în depozite). O altă corecţie care trebuie
făcută priveşte destinaţia centurii: protejarea femeilor din clasele sociale
medii de violatori, în timpul petrecerilor stradale (carnavaluri) sau în
timpul războaielor. Povestea cu vigilenţa soţilor faţă de castitatea
nevestelor a apărut mai tîrziu (prin sugestie!) şi nu are nici o legătură cu
ipoteza referitoare la cavalerii cruciaţi care-şi lăsau soţiile „ferecate”
acasă cu anii (nesusţinută documentar). Apoi, în secolele XVIII şi XIX,
când practica masturbării luase proporţii, centurile erau folosite pentru a
împiedica auto-excitarea, atât la femei cât şi la bărbaţi. Atunci au apărut
şi modelele masculine, infirmând prejudecata destinaţiei exclusiv
feminine a centurilor („Acest viciu dezgustător, care poate avea urmări
grave, nu se observă decât la oameni şi la câteva specii de maimuţe /…/
Mai ales la persoanele tinere, de un sex sau altul, masturbarea face
ravagii.” – v. Le Dictionnaire Bescherelle, 1862).
Am rezumat până aici originea şi istoria centurii de castitate
pentru că, în continuare, va fi imposibil de evitat subiectul, referindu-mă
la poezia trubadurilor / truverilor / minnesängerilor din secolele XII-XIII.
Aceşti poeţi care se exprimau (prin texte şi cântece, uneori redate de un
alt interpret, cu mai mult talent „scenic”) în limbile provensală (sudul
Franţei), italiană, portugheză sau germană reuşeau pentru prima dată să
scape de sub tutela bisericii, în perioada respectivă, şi să abordeze
subiecte strict laice, în primul rând erotice. Vocabularul şi tema pe care
se bazează cei aproximativ 400 de autori, identificaţi prin manuscrisele
care au rezistat timpului, ilustrează viaţa agitată a curţilor nobiliare unde
– printre intrigile privind relaţiile de familie, vasalităţile, averile, crimele,
influenţele etc., adică ocuparea şi menţinerea unei poziţii de putere cu
orice chip – amorul joacă un rol de prim plan. Iar femeia este nelipsită din
context, fie invocată de văicărelile cântăreţului solitar, fie (cel mai des)
adorată şi dorită la modul carnal. Ambiguitatea situaţiei, în care poetul e
adus la curte de cavalerul stăpân spre a-i transmite fiinţei iubite, ca
intermediar, dragostea sa, merită psihanalizată. în cadrul triunghiului
format din seniorul feudal (mai rar fiind el însuşi autor, precum
Guillaume de Poitiers), femeia sa şi poetul cântăreţ (care putea fi un
cavaler scăpătat instruit, un fost jongler, un alt cavaler, vecin şi mai
învăţat, sau tot un cavaler de rang superior), energiile se distribuiau subtil
şi pervers, într-un balet cel puţin ciudat, poetului cântăreţ („supus al
iubirii”) fiind-i pernisă o apropiere gradată de femeia în cauză: de la sărut
la contemplarea trupului ei (dezgolit în parte sau total) şi, apoi, la
<asag>, adică la îmbrăţişarea trupurilor (neexcitate?!) fără împlinirea
actului sexual propriu-zis. Această relatare a Contesei de Die ţine mai
degrabă de legendă, câtă vreme exerciţiul yoginilor (<asag>-ul) le era cu
totul străin personajelor în discuţie. Mai plauzibilă e prezenţa inhibitorie
a cavalerului voyorist, câteodată şi a prietenilor săi, faţă de care vroia să
se fălească prin sporirea „valorii” femeii sale.
În astfel de circumstanţe, recitalul poetico-liric părea un adevărat
preludiu: „Cînd prin frunziş privighetoarea / iubire cere şi primeşte, / şi
plin e cîntu-i de-nfocare, / şi cald perechea şi-o priveşte, / şi-s flori, şi rîul
străluceşte, / această largă bucurie / îmi umple inima de dor. // Mi-e sete
de-o împreunare, / căci nici un bun nu preţuieşte, / din cîte caut eu cuardoare,
/ cît ea, de mi se dăruieşte, / căci, sveltă-n trup, mlădiu zvîcneşte,
/ şi dulci i-s toate şi mă-nbie, / şi-i plin de foc al ei amor. // Spre-acest
amor eu năzui tare, / şi treaz, şi-n vis cînd mă stîrneşte, / şi-atunci
plăcerea-i şi mai mare, / căci ea se dă şi mă primeşte; / dar vraja ei tot numi
prieşte, / căci n-am ortac, spre-nvăţ să-mi fie / cum să cîştig al ei
amor…” (Jaufre Rudel). Iar când se întâmpla ca o femeie să-şi cânte
ardoarea (căci au existat şi vreo 20 de „trobairitz” celebre), lucrurile
dobândeau o înfăţişare şi mai clară. Iat-o chiar pe Contesa de Die: „M-a
pus la o-ncercare grea / un cavaler ce l-am avut, / şi vreau să fie-n veci
ştiut / ce mult iubirea mă ardea; / azi însă văd că sunt trădată, / căci nu iam
dat al meu amor, / de-aceea gem şi mă-nfior, / atît în pat, cît şimbrăcată.
// Pe cavaler să-l am aş vrea / o noapte, gol, în aşternit; / el ar
simţi că-a renăscut, / doar dacă pernă m-ar avea; / căci sunt mai tare
subjugată / cum de Floris fu Blancaflor (eroii unui roman cavaleresc –
n.m.) / şi-i dau şi inimă şi-amor, / şi sîn şi ochi şi viaţa toată. // Prieten
falnic şi plăcut, / cînd te-oi ţinea-n puterea mea? / Cu tine-ntinsă mi-ar
plăcea, / o noapte, să te tot sărut. / Să ştii că, după gîndul meu, / în locul
soţului mi-ai fi: / dar numai de-ai făgădui / să faci tot ce ţi-aş cere eu.”
(am extras citatele traduse din excelenta ediţie în şase limbi realizată de
Teodor Boşca, Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a
truverilor şi a minnesängerilor, Ed. Dacia, Cluj, 1980).
Aşadar, nu-i de mirare că, în asemenea circumstanţe – fie că erau
de faţă, fie că erau plecaţi în cruciade cavalerii -, în epocă a încolţit ideea
centurii de castitate. Şi o găsim sugerată chiar în opera unei alte
„trobairitz”, Marie de France. Originară din Normandia, ea a trăit multă
vreme în Anglia, la curtea regelui Henric II Plantagenetul şi a reginei
Eleonora de Acvitania. A scris fabule şi, bineînţeles, „cântece” de
dragoste, dar şi o culegere de povestiri versificate („lais”) pe baza
legendelor bretone, într-una din ele vorbind despre o „centură” pe care un
cavaler ar fi plasat-o în jurul pântecului iubitei sale (în realitate,
simbolizând legătura dintre ei, ca un inel de logodnă). De aici, prin
asociere cu atmosfera mustind de dorinţi a epocii, a ieşit povestea
inexistentei centuri de castitate medievale. De altfel, chiar istoricii serioşi
nu se sfiesc să abordeze fenomenul: „Prin faptul că prezintă o serie de
aspecte <private>, iar acest domeniu e supus unei puteri feminine
incontestabile (dacă nu complete), războiul feudal este şi o autentică
lucrătură femeiască. Ele (femeile) au până şi privilegiul de a fi, în
principiu şi în practică, mai puţin supuse primejdiilor războiului. într-o
asemenea măsură încât, uneori, raportul de autoritate pare să se inverseze
între falnicele instigatoare ale bătăliilor şi seniorii care se sleiesc, de
dragul lor, în cavalcade sângeroase, fără rost. /…/ Nu ne vine să credem
când aflăm despre scrisorile trimise în 1068, pare-se, tovarăşilor lui
Wilhelm Cuceritorul de către deşănţatele lor neveste, somându-i să vină
spre a le satisface poftele, că de nu îşi vor găsi amanţi. Realitatea este,
totuşi, că spaţiul feminin nu pare ferecat cu străşnicie de bărbaţi: nici
cămeşoiul din donjuane şi nici legendara şi tardiva centură de castitate nu
reuşesc să izoleze soţiile războinicilor din prima cruciadă.” (cf. Philippe
Ariès şi Georges Duby, coord., Histoire de la vie privée. De l’Europe
féodale à la Renaissance, Ed. Seuil, Paris, 1985).
Însă peste puţin timp, în Renaştere, cum am menţionat deja,
centura de castitate va fi inventată de facto. Interesant e că faptul acesta
se petrece simultan cu o mai accentuată perfecţionare artistică a
discursului poetic, impulsurile carnale fiind acum bine disimulate în
figuri de stil şi într-o imagistică sofisticată. Impresia e că poeţii au
devenit mai preocupaţi de sentiment decît de instinct. Motivul constă în
redescoperirea culturii antice greco-romane, cu întreaga ei mitologie şi
simbolistica vastă. De unde, între altele, oamenii Renaşterii au aflat
despre miraculoasa „centură a lui Venus” şi, apoi, despre „centura
fecioarei” (o simplă cingătoare confecţionată din aur sau argint) pe care
tinerele fete de un anumit rang social obişnuiau să o poarte până la
căsătorie, în vechea civilizaţie greco-romană. Aşa că nu a mai fost decât
un pas până la transformarea podoabei simbolice în obiect utilitar.
Indiscutabil, moravurile epocii au influenţat şi ele fenomenul. De pildă,
regele Louis VIII interzisese, printr-o ordonanţă, ca respectivele cingători
aurite să fie arborate de curtezane sau de femeile aflate la o a doua
căsătorie. Ulterior, decizia a trebuit întărită de alte două documente
(emise în 1420 şi 1446), pentru că nu prea era luată în seamă de tinerele
care dăduseră de gustul libertinajului. De aici a rezultat şi proverbul: „Un
bun renume face mai mult decât o centură aurită” („Bonne renommée
vaut mieux que ceinture dorée”). Oricum, moravurile şi frământările
epocii (războaiele şi călătoriile, care favorizau violurile) au impus
varianta practică, adică centura de castitate în forma pe care o cunoaştem.
După mai multe secole de stabilizare a contextului juridic şi a
convenţiilor sociale, centura de castitate – ca mijloc de constrângere /
impunere – lăsa impresia că a devenit inutilă; ba mai mult, tindea chiar să
se înscrie în galeria obiectelor fictive. Cel puţin aşa o descria Edi Lanners
în frumoasa sa Carte a iluziilor (Le Livre des illusions, ed. fr. la
Acropole, 1990; ed.I la C.J. Bucher, Lucerna şi Frankfurt pe Main,
1973): „Produsul fierarului care trebuia, graţie acestui ciudat paznic al
virtuţii, să dea o grea lovitură demonului destrăbălării, părea să fie
plăsmuită nu între ciocan şi nicovală, ci în mintea aburită de vin a
negustorilor ambulanţi care încercau să-şi asigure fidelitatea propriilor
soţii. Centurile de castitate care au invadat muzeele într-un număr
incredibil vor dispărea, însă, în arhivele de curiozităţi…” De unde să ştie
autorul nostru că, peste numai cîteva decenii, în secolul XXI, faimoasa
centură va reveni în forţă pe piaţă şi în mentalul public?
