Să zicem, bunăoară, că cineva are un palat cât al lui Vodă, şi venituri numai de pe un petec de cincizeci de pogoane; va putea el să ducă traiu de Domn, să ţie slugi multe de pe petecul lui de moşie?
Şi ce-i într’adevăr o naţie agricolă pe lângă una industrială? Cât un răzăş, oricât de vrednic fie, pe lângă un boier cu 100.000 de pogoane într’un hotar. Poate să fie răzăşul cât de isteţ, cât de bun de gură şi cât de harnic, să ducă traiul boerului tot nu-1 ţin curelele, pentru că, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu poate lua. Acum poate înţelege oricare om cu minte, ce fel am putut introduce la noi instituţiile străinătăţei.
Acuma, după ce am văzut că suveranitatea, libertatea, egalitatea şi fraternitatea ne ţin o jumătate de miliard datorie şi optzeci de milioane de franci pe an, să vedem cât ne ţinea pe noi, popor sărac, ocârmuirea jefuitoare a boerilor. Douăzeci şi vreo două de milioane pentru amândouă ţările în două scaune domneşti. Dar aceşti bani poate erau cheltuiţi în zadar. Populaţia săracă şi rău administrată poate că se stingea mai rău decât astăzi şi, la o vreme de foamete, doamne păzeşte, mureau oamenii pe uliţi?
Ia să vedem. Deschidem „Curierul românesc” dela 1840, No. de la 5 August, şi citim următoarele: „În anii 1837, 38 şi 39 s’au născut 139.263, au murit 90.207”. Va să zică, în trei ani, au fost 48.993 de oameni spor în populaţie, sau, ţifră rotundă, 50.000 numai în Muntenia; să punem pentru Moldova 40.000, căci populaţia se’nmulţea acolo în acelaş mod regulat ca şi dincoace. Dar populaţia se’nmulţeşte în pătrat, nu în progresiunie aritmetică. Dacă ţinea tot guvernul jefuitor al boierilor, astăzi aveam 8.000.000 de locuitori, pe când n’avem nici patru bune; din contră, populaţia românească a ţărei noastre e azi mai mică decât la 1840.
Dar ce mai cetim încă în „Curierul românesc”? „În magaziile de rezervă se află depusă, în vreme de trei ani din urmă, 4.441.106 chile de porumb şi 299 mii 700 chile de meiu”. Ce avem astăzi în magaziile noastre de rezervă? Tot pe atâtea chile de palavre liberale.
Dar mai cetim încă? “Capitalul <cutiilor satelor> din principate s’a văzut în catagrafia din urmă la 2.357.483 lei”. Câţi lei avem noi în cutiile satelor? Datorii, câtă frunză şi iarbă, căci astăzi şi comunele rurale sunt datoare cu câte 10-20.000 de franci, precum statul e dator cu cinci sute de milioane. Dar boerii prădau şi erau răi, zic liberalii. Haide să le facem pe plac şi să zicem şi noi că erau para focului şi varga lui Dumnezeu; zicând-o, pe noi nu ne ţin paralele, iar liberalilor li facem o plăcere. Nu rămâne însă mai puţin sigur că populaţia se’n-mulţea, că ea, întâmplându-se ani răi, nu era expusă să moară de foame, că erau nunţi şi cumetrii multe şi prohoade puţine, încât şi popa era mai câştigat, pentru că la nunţi şi cumetrii mai mult chef se face decât la prohoade, şi toate erau cu spor, până şi cărările, pentru că părintele, când se’ntorcea de la vr’un botez, în loc de-a umbla pe una, umbla pe cinci.
(Din ciclul “Icoane vechi şi icoane nouă”, publicat în “TIMPUL” – 1877)
