Citind orice autor al generaţiei paşoptiste, dincolo de unele diferenţe patente dintre autori, la nivel ideatic, eşti izbit de entuziasmul lor aproape juvenil, de ‘’constructivismul’’ lor ardent, de pasiunea sinceră pentru idealuri. Totul e posibil pentru ei, viaţa le surade şi-i mângâie pe frunte, proiectul România –care se suprapune cu proiectul lor existenţial- pare viabil şi stă să se nască. Proiect de durată, cum ştiau şi ei, România modernă trebuia să înveţe gramatica modernităţii, să-şi clădească mai întai fundaţia instituţională, să-şi creeze o educaţie naţională, o cultură robustă, să facă dintr-o populaţie semi-medievală o populaţie de cetaţeni.
Între timp, Istoria a dat buzna peste români şi ea, care nu judecă etic şi nici nu trebuie judecată astfel, a adus şi bune şi rele. Devenind o monarhie ereditară şi având o consituţie modernă, România a început să-şi construiască o infrastructură decentă, au început astfel să apară semnele unei ’’aşezări’’ a societaţii, se puneau bazele unui stat modern ce părea să aiba un destin frumos. România tindea să devină o ţară unde viaţa este ‘’trăibilă’’, unde existenţa nu era supusă bunul plac al celui mai puternic, ci ţinea seama de domnia legii, o ţară unde nu se vorbea despre civilizaţie decât din auzite. Dar cum spunea Cioran, destinul României sta sub semnul expresiei ‘’n-a fost să fie’’…
Acum, la mai bine de 150 de ani de la proiectul paşoptist, dacă ne apucăm să facem bilanţul, rezultale sunt întristătoare. Nu aveam nici astazi intituţii solide, nici în momentul de faţă nu putem spune că suntem un stat de cetaţeni, avem o clasă politică pe măsura alegătorilor, iar în privinţa civilizaţiei lucrurile stau extrem de rău, e îndeajuns să ieşim pe stradă şi să deschidem ochii. România pare un proiect politic care din păcate a eşuat, visul paşoptist s-a risipit ca un rotocol de ţigără, Istoria, dar mai ales neputinţa romanilor făcându-l irealizabil.
