Radu Ulmeanu – Laptele negru, antologie de
versuri, Editura Brumar, 2008. Nu ştim care
este relaţia poeziei cu timpul, dar credinţa mea
tainică e că poezia (sau arta?) recuperează
fărîme din ceea ce se duce fără întoarcere. Şi
dacă timpul e valoarea absolută, mai mult chiar
decît celebrul „times is money”, e limpede că
poezia e cu atît mai valoroasă cu cît ascunde în
spaţiul dintre cuvinte şi în spaţiul dintre literele
fiecărui cuvînt amarnica zbuciumare a orelor, a
clipelor. Poezia lui Radu Ulmeanu, din antologia care se bucură de o
consistentă prefaţă semnată de Gheorghe Grigurcu, este impregnată de
semnele timpului. Ceea ce atinge poezia, ceea ce ia în posesie nu se
degradează, se degradează doar omul care manevrează athanorul în
prelungul proces alchimic. Iată o „elegie” selectată dintr-un volum din
anul 1968: „Uneori simt pămîntul în capul meu/ vuind ca-n rugăciune.
Negru,/ ca un profet cu barbă nemîncat,/ mă plimb şi supt la faţă am/
desfigurat pe rînd statuile,/ făcîndu-le să cînte aiurind/ pe după păsări
grele de sămînţă…”. Sau un poem din 1995: „Iau luna şi mi-o storc în
ceaşcă/ precum o lămîie/ iar zeama ei acidă şi galbenă/ îmi strepezeşte
dinţii.// Probabil cum pomului în care s-a copt/ i-au crescut rădăcini
printre oasele morţilor,/ probabil cum în ţărîna-n care-a căzut/ au
putrezit cadavrele zeilor”. Radu Ulmeanu e un romantic care plînge la
ruina universului: „Suav e cosmosul, suav,/ adînc e cosmosul, adînc,/ De
ochiul tău se sfarmă-n veci/ aceleaşi stele care plîng.// Bolnav e
cosmosul, şuvoi/ de oase smulse, cîntătoare,/ din trupul lui care scînteie/
atît de mult şi nu mai moare…”. E un rezoneur al primordiilor: „Nimic na
mai rămas,/ nici lut şi nici cenuşă/ nici lemn din trunchiul crucii,/ nici
os din osul lui.// Numai cuvîntul”. E un tribulind din categoria
nichitastănesciană: „Pe vremea aceea noi inventam o sexologie
empirică,/pe vremea aceea practicam ceea ce inventam, eram frumos şi
erai frumoasă,/ părul tău mi se îngropa în gură…”. Dar vine şi decontul
pentru raiul metaforei, cînd omul e izgonit din poezie: „Erau acolo în
sala teatrului vreo treizeci de tineri poeţi/ care îşi recitau poeziile în faţa
unei săli arhipline/ cînd deoadată izbucni un incendiu, mai întîi mirosul
de fum/ se simţi, apoi cîteva voci de afară, un vacarm discret,/ cîte un
ţipăt înăbuşit, stingher, pînă cînd/ uşa se dădu în lături şi un om scăpă
înăuntru,/ de parcă marele lui vis ar fi fost o viaţă întreagă/ să
năvălească într-un teatru şi să răcnească:/ Arde!…”. Pînă la urmă, ce
este poetul, dacă nu o conştiinţă lucidă sau supersensibilă care priveşte la
soare, la lună, la stele şi strigă din toate puterile sale: Arde! În acest caz
poezia e flacăra de pe comori.




















