Trebue să admitem că între anii 1830 şi 40 vor fi existat abuzuri şi neajunsuri îndestule în ţările noastre, pentru că neajunsurile se ţin de natura lumii aceştia, încât oricând ne putem ruga, ca bătrânii, ca să nu dea Dumnezeu omului atâta necaz cât poate duce. În epoca aceea în care s’a născut regulamentul, şi-au ivit căprui şi cele dintâiu idei liberale, şi, ca totdeauna, relele de atunci au fost atribuite claselor stăpânitoare. Dacă mergea lumea rău, boerii erau de vină. Căci lipseau graniţele, lipsea suveranitatea poporului, lipsea controlul, abuzurile erau la culme, toţi furau şi liberalii ziceau: Daţi-ne nouă ţara pe mână şi veţi vedea ce-om face dintr’însa, cerul pe pământ, nu altceva! Ca şi acum ei făgăduiau marea cu sarea, ca şi acum cauza tuturor relelor era că clasele privilegiate domneau, că dispuneau fără control de avuţiile ţării, că jupuiau lumea şi-şi făceau de cap.
Bun. S’au dus privilegiile. Astăzi naţiunea controlează tot ce se face; nu mai există abuzuri, nici hoţii, sunt stăpâniţi de legi absolut drepte cari ne garantează toate libertăţile ce sunt cu putinţă. Să facem deci isvodul averilor noastre. Am în avere: camere, consilii comunale şi judeţene, primari, notari, advocaţi, profesori de universitate, academii, etc, etc, toate plătite cu bani în numărătoare. Avem la datorii: o jumătate de miliard de franci datorie publică, o scădere regulată atât a muncitorilor agricoli cât şi a breslaşilor, o despoiare mai neîndurată a ţăranului, ba sărăcirea claselor de sus, produsă prin sărăcirea generală, iar negoţ şi meserii în mâni străine.
Am admis legiuiri străine? Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu trebuinţele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau, şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare. Căci azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile nouă nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebue să le sleim pe acestea, pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern.
Suntem ţărani, curată socoteală, şi ţărăneşte ar fi trebuit să gospodărim. Ţăranul, oricât seu la rărunchi ar avea, bani n’are, şi statul modern are nevoe de bani. Un pas pe care-1 face deputatul în cameră, o prostie care o zice, costă pe ţară bani şi banul e muncă.Un şir, scris de un ajutor de primar la sat, costă bani şi banul e muncă. O prelegere rea, ţinută la universitate, costă bani şi banul e muncă – în sfârşit, banul este pretutindenea reprezentantul şi tălmăcirea citeaţă a muncii, într’însul e sudoare şi putere musculară şi, precum arătătorul pe ceasornic spune la numărul cutare câte ceasuri au trecut, asemenea suma din buzunarul meu arată cât s’a muncit pentru mine în societatea omenească. Dar va zice cineva: Ei şi? Cu munca Românului nu pot face stat constituţional cu libertate, egalitate, fraternitate şi suveranitate? Franţujii sunt farmazoni de au putut-o face, – şi noi să nu putem? Nu suntem noi oameni şi nu putem să ne luăm după dânşii? Adecă ei să fie mai cu cap de cât noi?
Adevărat. Franţuzul nu-i mai cu cap decât noi… dar mai este un cusur la mijloc, care ne’mpiedică sau ar fi trebuit să ne’mpiedice. Franţuzul ia o bucată de metal în preţ de 50 de parale şi-ţi face din ea un ceasornic, pe care ţi-1 vinde cu doi napoleoni; d-ta îi vinzi ocaua de lână cu un franc şi el ţi-o trimete înapoi sub formă de postav şi-ţi ia pe aceiaşi oca 20 de franci; franţuzul ia paie de orez, care nu-1 ţin nimica, şi-ţi împleteşte din ele o pălărie, pe care nevasta d-tale dă trei sau patru napoleoni. Nu-i mai cu cap, pentru că mintea nu se mănâncă cu lingura, ci o moşteneşte omul de la tată şi de la mumă, încât un mocan poate fi tot atât de isteţ şi deschis la cap ca şi un ceasornicar din Paris, numai vorba e că mocanul n’a deprins meşteşugul, şi de aceea câştigă într’un an cât câştigă meşterul din străinătate într’o zi. De aceea însă meşterul din Paris are de unde plăti camere, universităţi, teatre, biblioteci, ba chiar brânză de iepure, de ar avea poftă de dânsa, poate s’o aibă. Dar noi, popor de ţărani, nu le putem toate acestea decât cu’ncetul şi, unde Franţuzul e cu dare de mână, noi trebue să legăm paraua cu trei noduri, pentru că ceea ce un popor agricol nu are niciodată, sunt banii.
Căci ce se ‘ntâmplă într’adevăr? Ai vândut ocaua de lână cu un franc, pe care-l ai în mână şi-1 poţi da iar, dar ea, când ţi-a venit înapoi, te ţine nu unul, ci douăzeci de franci. Cu ce’mplineşte cusurul de la unul până la douăzeci, de unde mai iai încă nouăsprezece? Neapărat, că din alte producte şi nu din lână, deci din grâu. Dar grâul se produce cu osteneală multă şi spor puţin. Spre a produce un fir de grâu îţi trebue o vară’ntreagă, şi atunci încă atârnă de la ploaie şi de la vânt, de se va face sau nu, pe când meşterul străin a lucrat ocaua de lână şi i-a dat o valoare înzecită în câteva ceasuri. De acolo vine, că ţăranul trebue să muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux, comandat din străinătate. Calitatea muncei industriale e alta. Un zugrav face o icoană bună, o vinde şi trăeşte cu’ndestulare zece ani de pe dânsa; un tăietor de lemne munceşte zi cu zi şi abia-şi ţine zilele de azi pe mâne. Şi apoi ce deosebire între muncă şi muncă! Unul munceşte uşor şi cu plăcere sufletească şi câştigă mult, celalt munceşte din greu şi câştigă puţin. Este vre-o asemănare între unul şi cellalt? Poate tăietorul de lemne, a căruia muncă, prin calitatea ei, preţueşte aşa de puţin, să se măsure vreodată cu zugravul?
Dar aşa-i şi naţia. O naţie care produce grâu, poate trăi foarte bine, nu zicem ba, dar niciodată nu va putea să-şi îngădue luxul naţiilor industriale înaintate. Neapărat că nu trebue să rămânem popor agricol, ci trebue să devenim şi noi naţie industrială, măcar pentru trebuinţele noastre; dar vezi că trebue omul să’nveţe mai întâi carte şi apoi să calce a popă, trebue mai întâi să fii naţie industrială şi după aceia abia să ai legile şi instituţiile naţiilor industriale.
(Din ciclul “Icoane vechi şi icoane nouă”, publicat în “Timpul” – 1877)
