Echim Vancea – Titlul mai tîrziu, Editura
Timpul, 2009. „O carte de poezie rară, care îţi face
dulce amarul de pe cerul sufletului. Citeşti poezia
din volumul Titlul mai tîrziu, de Echim Vancea şi
te minunezi de această stranie alcătuire de cuvinte
a sufletului pe care ne-o propune Echim Vancea.
Din drojdia de viaţă izbucneşte luxuriantă
realitatea imaginată, fiecare cuvînt e o hologramă
care-şi relevă înţelesurile doar celor care îşi
risipesc viaţa cu voluptate. În această carte Echim
Vancea scrie aşa cum s-au dedulcit la scris capodoperele lor toţi
adevăraţii inspiraţi ai lumii: ca şi cum în afară de poezie nu ar mai avea
nimic de pierdut…!”
Cam aşa scriam în cuvîntul de pe coperta a patra a cărţii lui Echim
Vancea, cel care ţine piept ca Tisa să nu deverseze cu toţi ucrainenii şi
neucrainenii ei peste poezia română care se face de la Sighet în vale, spre
ţară. Iată o probă din carte: “aerul începe să ţipe în gîtul meu şi roade ca
un şoarece/ sătul de chiţcăit şi de vînt./ din noaptea asta şi până într-o/
bună zi nimic nu se va mai putea găsi ceva de soi / nimic care să-i
permită privirii lumină/ şopote sau blesteme./ nimic din ceea ce ar putea
fi vreun motiv – mai târziu – de plictiseală.// copilul spălat de prima
ploaie de toamnă îsi închirie somnul/ înmormântării tatălui si abia apoi
cu banderola albă pe mânecă/ a fost identificat în întunericul copilăriei
încercând umbra/ zidului din preajma fântânii./ în apa din zidere fundul
nopţii se pierde-n întuneric./ pe praguri fluturii-şi scutură nebuni aripile
de drumuri – tu doar/ ca un pustiu / minţi/ şi în cele din urmă te înhăitezi
cu ocnaşii jefuindu-ne lutul./ din sărutul tău nu mai rămâne decît o zi
mîzgălită de nişte cuvinte”.
