Ochii absurdului
o proză de Flori Bălănescu
Aud o voce uşor răguşită, probabil de la fumat, sigur este a unei
femei vîrstnice. Îmi pare cunoscută. Ţîşneşte printr-un geam de la ultimul
etaj, încă nu-mi dau seama din care bloc, dar alunecă pe interiorul
potcoavei cu intensitate vălurită. Aşa sunt aşezate blocurile, după moda
anilor ’70. Taci dracului odată, că nu mai pot, îngropaţi-l odată şi lăsaţimă
în pace, să mor liniştită!
Ştiu fără să verific, e vorba de Maicăl… Tînguiri în aceeaşi notă
am auzit cînd s-a dus Ion Dolănescu…
Cîntă o… cîntăreaţă. Negresă. Corect politic: de culoare. Poate
între timp nu mai este corectă nici asta… nu ştiu, că nu mă uit la teve, nu
ascult radio… mă informez din pulsul naţiunii, luat prin pereţi, prin
ferestre, prin autobuze şi metrou… Îi cîntă lui Michael Jackson. De zile
în şir aceleaşi litanii…
Nu m-am omorît după muzica mortului. Însă, ritmurile lui mă
prindeau uneori, spectacolul era fascinant. Se pare că „suferinţa” se ia
prin simpatie, se distribuie prin intermediul pîrghiilor de globalizare. Se
comercializează.
Poate căutăm comunicarea cu oameni consideraţi îndeobşte
străini; nevoia de celălalt, aflat la distanţe mari – geografice şi culturale –
străbate prin mijloacele de informare tot mai sofisticate, pentru că nu mai
putem intra în vibraţie cu cel de alături. Ne culcăm obosiţi, lîngă oameni
cu care împărtăşim necazuri, neamuri, prejudecăţi, facturi, grija viitorului
copiilor comuni. Dar nu împărţim cu ei visele. Ne trezim înstrăinaţi, în
fiecare dimineaţă.
Biata femeie vrea să vadă divertisment pe înţelesul şi nevoile ei.
E cu un picior în groapă, toată viaţa a muncit în fabrică, apoi, în puterea
vîrstei, şedea ore în şir la cozi pentru un amărît de pui (avea bărbatul
bolnav de diabet), apoi a venit revoluţia şi de atunci nu mai poate fuma
decît ţigări bune, adică scumpe. A fumat toată viaţa. Măcar atîta – atîta
bucurie să am şi eu. Ştiu dobitocii ăia de doctori ce-mi face mie rău?!
Am 80 de ani, să-mi repare picioarele, c-am fost o femeie frumoasă şi
rezistentă, să mă lase dracului în pace cu fumatul. Dacă îmi iau şi asta
mor pînă mîine. Oricum mor, dar să mor fumînd… N-are rost să intrăm
în freudisme. Ştiu că a fost nefericită. Bărbatul – care semăna cu un actor
american – dădea iama în femei. A crescut şi educat unicul copil singură.
Ba, a înfruntat şi Securitatea ca să-şi apere puiul. Frumosul ăla pleca
mereu de acasă. Ori după vreuna, ori ca să nu dea nas în nas cu securiştii,
era curajos nevoie mare. Adevărat bărbat. Instructor de înot, deh…
Fratele lui era colonel de Securitate. Şi asta nu le-a adus vreun beneficiu.
Dimpotrivă, acela a făcut tot ce i s-a îngăduit ca să nu-şi pericliteze
posibilitatea de a urca în grad din cauza rudelor. Or, mai rău, să fie
destituit.
În fine… Are dreptul să se enerveze între patru-pereţii ei (chiar
dacă, fără să vrea, ceva din nebunia ei atît de ţipată şi totuşi
inexprimabilă ajunge pînă la mine). Strigă chestii mai mult sau mai puţin
corecte: maimuţa dracului, auzi – mare cîntăreţ, da’ ce, aia e muzică, ăla
e dans, scălămbăielile ălea? Este inofensivă, pe lîngă comentariile de ore
în şir – pretins profesioniste – ale papulicilor telegenici, pe lîngă
imaginea românilor aşezaţi pe jos, în parcuri, pe litoral, sau pe unde i-a
apucat transmiterea în direct a funeraliilor inegalabilului Maicăl… De la
individa Ridzi, cu povestea ei ce pare interminabilă (cam ca orice poveste
mediatizată de canalele autohtone, de-abia s-a stins flăcăruia EBA), au
sărit în tragedia morţii lui M.J. Ai zice: frate, da’ ce popor sensibil
suntem, cîtă rezervă de suferinţă neconsumată avem, suntem bocitorii
Europii şi ai Lumii, ne trezim smulgîndu-ne părul din cap cînd moare
cîte-o vedetă (inter)naţională… Cred că mai degrabă asta-i o modă!
Dacă aşa fac americanii, noi de ce nu? Că doar i-am aşteptat atîta. Uite,
au venit! Plîngem şi noi de formă, că ăsta e trendul, că doar suntem fraţi
cu codrul, cu dracul (pînă trecem puntea), cu „fosta” Securitate (pînă
urcăm sacii-n căruţă, că după nu te mai întreabă nimeni, oricum…), cu…
forma! Copacul (din codru) nu ne interesează. Nici fondul, acela e greoi
(şi de înţeles, şi de „implementat”, şi de suportat, pentru asta e nevoie de
consecvenţă, de unde dracu atîta răbdare, că numai o viaţă avem!?). E
absurd, după ce am suferit atîta fără lacrimi, fără zbierete, fără glas (de
frică!!!), să ni se ceară acum să fim prea serioşi, principiali etc. Am văzut
oameni arestaţi de pe stradă, din apartamentul vecin, şi chiar din camera
de alături, am văzut oameni bătuţi de indivizi bine îmbrăcaţi şi bine
făcuţi, coborîţi din maşini negre, cu motorul pornit, chiar în faţa noastră,
lîngă noi… şi? Şi am tăcut (ce dracu ai fi vrut să facem? tu ce ai fi făcut?
deşteapto! da, am rezistat hrănindu-ne cu frică! asta se da, asta luam! s-ar
fi dat libertate, am fi luat libertate, ce nu pricepi? deşteapta dracului,
viteaza de după bătălie, te urăsc!), am suferit în noi. Nu e normal ca
măcar la 20 de ani de cînd tovarăşii au devenit domni să putem răsufla, să
eliberăm această energie negativă care ne-a distrus fibra interioară? Blabla-
bla!!?
Nu vreau să spun decît că suntem superficiali, lipsiţi de… vînă.
E mai confortabil să fii solidar cu un necunoscut, oricît de celebru, asta
nu te implică. Îţi oferă chiar şansa de a fi o dată-n viaţă darnic, altruist,
poţi dărui inima ta sensibilă, conducîndu-l pe ultimul drum, din faţa
ecranului. Slavă tehnicii moderne că ne face părtaşi la Marea Bucurie, la
Marea Suferinţă, la Marea Împărtăşanie, la Virtuala Căinţă! Tragi aer în
piept şi te simţi atît de om. A doua zi poţi pleca împăcat la muncă.
Chiar dacă vrei să uiţi suferinţa morţii lui Maicăl, ca să te menajezi un
pic, în metrou oameni îndureraţi nu se pot abţine: ai văzut cîte limouri, ce
doamne elegante, cîţi negri impecabili, cît fast simplu etc.
Doaaaaamneee, ce mare artist a fost, Doamneee de ce ai fost atît de
nedrept!!!? De ce trebuie să ni-i iei pe oamenii buni atît de timpuriu?
Cum şi-a ajutat el pe negrii lui, şi l-ai văzut pe ăla care povestea cum a
mîncat din găleată… Doamneee ce jale mareeee a mai fost!
E chiar absurd. Nici căştile înfipte în timpane nu mă pot ţine departe de
circul cu pretenţii de socializare. Încerc să citesc o pagină-două de
memorii (ale unui om care a stat 15 ani prin puşcăriile şi coloniile de
muncă forţată ale comunismului nostru românesc). Nu pot. Ştiu că pot fi
catalogată drept paranoică, însă nu mai cred în „dictatura” democraţiei, în
cuvîntul majorităţii. Alunec odată cu trenul prin tunel şi nu mă pot opri:
trăim sub dictatura făţarnică a unui grup care manipulează minţile
majorităţii.
Ai dreacu, aţi face orice pentru bani! Nu vă pasă nici cît negru
sub unghie de suferinţa noastră neştiută, da’ vă pasă de unu’ care arăta
ca o maimuţă. E chiar o scenă de teatru absurd, Eugen Ionescu e gelos: în
timp ce prin pereţii mei pătrund fraze, care mai intolerante, care mai
xenofobe (antisemite nu!!, jur!), un ziarist sau cîntăreţ, nu-ş’ ce e, poate
român, spune fals detaşat şi pretins neutru: pe mine nu mă interesează
detaliile de frivolitate din viaţa lui intimă… Îmi traduc mie: el e
profesionist, îl interesează numai latura artistică… aşa a auzit el, sau a
citit în vreo carte despre normele jurnalismului… N-a auzit şi că omul &
opera lui nu pot fi despărţiţi, separaţi ca într-o operaţie cu laser pe un
creier siamez.
Ies pentru 20 de minute, mă sufoc, nu mai suport maratonul
Maicăl, nici aşa, filtrat prin pereţi. Cînd te gîndeşti că unii cîştigă salarii
de mii de euro ca să ne chinuiască, pe noi, ăştia – puţini totuşi! Are şi
criza paradoxurile ei: mulţi se plîng, puţini suportă cu adevărat efectele.
Supravieţuim, eu şi problemele mele, cu luciditatea întinsă la maxim, din
3-4 sute de euro pe lună (simt sub scoarţă presiunea frustrării de cartier:
prima voce – o poală de bani, eu am o pensie amărîtă de 300 de lei!
vocea a doua – i-auzi la ea, o poală de bani… ce să spun, păi degeaba a
învăţat atîta carte? ştii dumneata cî-ta-mai pen-si-a are securistul ăla de
Pleşiţă?). Scutur capul, mă întorc, nu mi-e bine nici pe stradă, prea multă
lume agitată, prea mulţi tineri care se ling fără perdea. Mă simt agresată.
În faţa liftului, o tînără minionă trage de o ladă cu fructe exotice. O ajut
să urce, îmi fac şi eu loc. O întreb la ce etaj. 9. Ok, eu la 8. Îmi
mulţumeşte mărunt şi des. Emană feromoni cu iz de… Doamne iartămă!…
O întreb cum naiba a reuşit să aducă o ladă mai mare decît ea pînă
la lift. Şi cum de pleacă la cumpărături în halul ăsta. (Nu eşti naivă, ci dea
dreptul tîmpită!!!) Fata e brunetă, cu pielea albă, faţă obosită; micuţă,
nu foarte subţire, rochie mini… dezinhibată. Spune firesc, zîmbind:
aaaaa, nu!!!, mi le-a dat un turc, m-a adus cu maşina pînă aci! Fac
legătura cu zgomotele „suspecte” de deasupra. Odată am bătut în
calorifer, nu le mai suportam intimităţurile, mi se părea peste poate să fiu
„părtaşă” la ele fără voia mea. (Păi, dacă eşti naşpa, nu ştii să te fereşti,
mi-ar spune prietena mea Michaela… bagă-ţi dopuri în urechi, că doar ţiam
adus de la Viena!, dă muzica la maxim… se găsesc soluţii. Adică, să
deranjez şi eu pe alţii, aşa, miserupist, mai ales că nici nu vreau muzica
mai tare!??)
Deci, fata e dulce. Merele sunt parmen auriu. Portocalele mari.
Cei cîţiva ananaşi par sănătoşi. Or fi fost un bonus… sau piaţa neagră
merge prost în sezonul ăsta crizat, au scăzut tarifele, se plăteşte în natură?
Unde găseşti fete mai dulci ca-n Bucureşti (venite aici de aiurea, din toată
ţărişoara, ba chiar şi surioare de peste Prut)? Tot ce e muc şi sfîrc în
capitală ajunge, e lege! După ce „lămurim” (nu întrebasem nimic, poatemi
citea gîndurile) provenienţa kilelor de fructe, se repede şi îmi pune în
sacoşă (peste cutiile de bere cumpărate să o cinstesc pe bătrîna sictirită
din scara vecină) cîteva mere şi portocale. Îi spun să se oprească. Dar ea
ciripeşte cristalin: să fie pentru sufletul bunicii mele! M-a dat gata atîta
candoare! Ce practicare mai apropriată a cuvîntului biblic decît asta?
Adevărat dar din dar! L-a trimis pe turc în rai pentru cîteva ore (nu în
Raiul găinilor lui Dan Lungu, nici vorbă, prea mult praf acolo…),
destabilizîndu-i un strop credinţa musulmană, şi cu zîmbetul ei
regenerabil a mai fost în stare să-mi umple sacoşa.
Mai proaspătă şi mai liberă decît oricare trecător de pe trotuarul dinspre
blocul nostru, între orele 18-19, bine ancorat în normele comunităţii…
Sigur, cum prea lucidă sunt, înclinată spre filosofare (Pe care mi-o
impută prietenii – să subliniez: bărbaţi. Aaaa, nu!, nu sunt feministă, da
toţi prietenii mei – şi detractorii, e adevărat – sunt bărbaţi! E absurd, ştiu.
Am şi cîteva amice…), mi s-a făcut şi milă, gîndindu-mă cum va ajunge
peste cîţiva ani dacă nu învaţă să fie un pic responsabilă faţă de ea. Cînd
dăruieşti, gîndindu-te mai ales la binele şi plăcerile celorlalţi, ei ţi se urcă
în cap. Aşa parcă spune românul înţelept şi milenar…
Trăiesc absurdul la cote alarmante. Din interiorul lui încerc să înţeleg
normalitatea. Mă opresc în dreptul unei uşi, la etajul 9, în scara vecină.
Sun des şi precipitat. Asta e regula. Se mişcă greu. Salutare, fată mare!
strig cînd apare-n cadrul uşii. Vede sacoşa, ochii i se luminează, asta
fiind a doua „parolă” (avem una verbală şi una vizuală…) şi răspunde,
fără să se abată de la cod: Doaaamne, fereastră, şi-o bucat’ de uşalbastră!
Bine că apucai să te mai văd o dată, i-au făcut parastas de 40
de zile lu’ Dolănescu şi acu a murit Maicăl. Nu ne mai lasă ăştia odată
să murim cum ne place, dacă tot ne-au distrus viaţa?
Hai, nu te mai alinta, îi spun, schimbă pe alt canal, nu te mai uita acolo!
De unde maică, e tot numa’ un Canal! Recunosc, la faza asta nu am
rezistat, am izbucnit într-un rîs nervos. Altfel plesneam. Mama ei de
canală-canalíe-de-viaţă!
Balamucul social mă împinge la solidarităţi sordide. Cu tînăra
darnică de la etajul 9, din scara mea, cu bătrîna obosită de atîta viaţă, de
la etajul 9, din scara vecină. Ele sunt cele două margini ale candorii
pierdute. Între ele, supravieţuiesc eu cu simţurile la limita autismului. Tot
ce, poate, am reuşit a fost să-mi conserv capacitatea de a detecta
inocenţa, naivitatea din care ne-am născut. Între ele două, pendulez
permanent între viaţă şi moarte. Una se obişnuieşte să moară, cealaltă,
care a aflat deja, se bucură de ultima picătură. Cu ele nu sunt singură.
Angoasa-i strunită. Scoate ghearele printre ochiurile plasei. Deocamdată,
sunt obosita ei stăpînă.
M-aş solidariza oricînd cu rezistenţa la îndoire a spaţiu-timpului
dacă…
M-aş ataşa de un marţian mic şi verde dacă s-ar pierde într-o
noapte pe balconul meu…
O mîngîi pe tîmplă cu stînga, cu dreapta îi torn bere în pahar: hai
să ţopăim pe The Funky Chicken, avem berea care-ţi place. Uneori eşti
atît de frumoasă, îmi place cum rîzi. Dansează, azi osteoporoza nu este
decît un epifenomen. Îi plec tîmpla pe umărul meu, gata, lasă, a trecut şi asta cum trec toate. L-au înmormîntat.Noi să ne vedem de moartea noastră…Dacă n-ar fi atît de absurd.
