Ori de câte ori ies din casă, îndata ce mă intersectez cu ceilalţi sunt străbătut de o furie neputincioasă. În acele clipe pot să empatizez complet cu cel care spunea acum ceva vreme că atunci cand se află printre oameni, primul cuvânt care îi vine în minte este exterminare. Totuşi, în privinta mea nu-i neaparat vorba de o mizantropie cronică, ci de mai degrabă de un sentiment generat de dezgustul apărut de intâlnirea cu semenul meu, barbarul român.
România a rămas în continuare o ţară de ,, tărani urâţi si nehraniti’’,,pamântii” şi ,,gârboviţi” (apud Emil Cioran), iar diagnosticul lui Patapievici la aproape 60 de ani de la verdictul cioranian cum că suntem „un popor cu substanţa tarată. Oriunde te uiţi, vezi fete patibulare, guri vulgare, trasaturi rudimentare’’ este perfect îndreptaţit. Că rromanul verde s-a arătat repede ultragiat de o astfel de imagine nu e decât o confirmare a faptului ca Patapievici avea dreptate. Rrromanul verde a preferat mereu natura, idilizând bovaric realitatea agrestă şi a detestat stilul (care presupune construcţie si artificialitate). În România mergând pe stradă şi urmărind feţele oamenilor ai impresia ca ai nimerit într-un tablou de Hieronymus Bosch.
Părem ciopliţi de un sculptor care învaţa meserie pe noi, alcătuiţi dintr-o plămada grosolană si finisaţi de un zeu obosit, care se afla dupa program si face lucrurile de mântuială. Exista o ereditate rea in Valahia, simţi uneori ca romanul nu a fost plamadit din ţărână, ci din balegar . Cum poţi sa fii solidar cu nişte fiinţe care nu-ţi inspiră decat repulsie, străine funciar oricărui rafinament şi chiar igienei?! Originea comună departe de a-mi edulcora sentimentele, îmi provocă o veritabilă îngrjorare. Nascut într-un neam de râtani mai poate exista vreo şansă de măntuire la Judecată de Apoi a Frumosului?
Îmi vine in minte un episod petrecut pe un aeroport european la una dintre primele mele ieşiri in ţara, când nu mi-a fost deloc greu sa-mi identific conaţionalii, fizionomia, manierele şi nu in ultimul rand mirosul ii facea distincti in massa de europeni. Privind atent pe unii dintre compatrioţi nu poţi sa nu te gandeşti ca poate aşa arată noii barbari ai Europei.
P.S. Că totul e pierdut in Valahia am putut constata deunazi, când am fost în trecere pe la Academia Româna. Dincolo de hidoşenia patentă a cladirii ce se află pe strada 13 Septembrie ( se pare un număr cu ghinion pentru estetic), fauna întâlnită acolo m-a descumpanit profund. Academicienii ţării arătau mizerabil, feţele brutalizate de alcool ale bărbaţilor şi urâţenia tristă a femeilor te puneau în faţa unui spectacol dezolant. Urâţenia fizionomică era însotita de neglijenţa vestimentară, costumele vechi şi prost alese dadeau nota ‘’rafinamentului’’ acestora, păreau asemeni acelor insecte de care-şi feresc costumele demodate burduşindu-le cu naftalină.
