(„Pleacă, suie-n munte, o sapă, unde bate vâlvătaia,/ unde cântă cucuvaia…/ Bulgări de noroi și aur stau închiși într-un tezaur,/Nu e nimeni ca să-i știe, să-i aducă din vecie”)
…era doar un vizionar. Doar se uita la cineva și deodată vedea imagini cu viitorul persoanei la care se uita. Nu știa nici el de când sălășluia pe vârful unei culmi lângă o cabană, foarte frecventată mai ales sâmbăta și duminica. Era un siguratic lăsat de cineva care voia să scape de el… persoana respectivă trebuia să plece din țară și n-avea cui lăsa un prieten devotat ca acest San Bernard uriaș și bun și pe deasupra cu darul premoniției pe care nu și-l putea expune decât prin ridicarea capului și scoțând niște urlete prelungi și înăbușite de tristețe.
Vedea mai mult treceri spre alte lumi, crime de tot felul, catastrofe… și multe alte lucruri și fapte din viitor. Stătea în pridvorul cabanei și întâmpina oaspeții care veneau fără de oprire, iarnă și vară, venind pentru o gură de aer și să-și încarce „bateriile” cum spuneau ei și să-și uite stresul acumulat în timp…
Într-o frumoasă zi de ianră în care cetinile aplecate sub greutatea zăpezii făceau drumul până la cabană un pod mirific, aruncat parcă peste timpuri, sosise pe înserat o mașină cu trei pasageri. Nu erau mai neobișnuiți față de alții mii pe care-i văzuse până atunci… aveau însă altceva pe care doar el o întrezărea. Erau trei personaje cu care i-ar fi plăcut să conviețuiască. Doi dintre ei, soț și soție, foarte tineri încât se mai țineau de mână iar cel de-al treiela avea un aer misterios dar cald.
Chiar atunci el văzu o altă realitate pe care a etalat-o urlând perelung și ca niciodată iar persoana aceia a înțeles viziunea sa, s-a oprit și l-a mângîiat ca pe un prieten apropiat și a mulțumit… știa și el ce gândise cîinele și o lacrimă ca un bob de rouă apăru la unul dintre ochi…
Cei trei au intrat în cabană, au mâncat și au plecat fiind conduși ca de un prieten… toți știau că nu se vor mai vedea niciodată în această dimensiune a vieții… și cel mai matur se gândea că va face un ultim gest sau va încerca s-arunce securea destinului orb… și nu pentru altceva ci pentru un lucru știut de toți prea târziu; nu era nimic sub somnul blestemaților strigoi… și-a plecat în alte lumi trimis de vâlvătaia unui accident rutier stupuid.
(horia petru vertan)
