În afiş
o proză de Horia Dulvac
Mă credeam într-o grădină şi cînd colo, trăiam într-un afiş.Un afiş amărît de protecţie a muncii de pe holul Teatrului Municipal William Shakespeare, cu pereţi ofticoşi pe dinafară.Afară era o cerneală spăimoasă de care mă feream încercînd să devin una cu lepra zidurilor, căci de cînd nimeni nu mă mai privea,puteam să mă împerechez şi eu, ce naiba! (Era o îmbucătură tihnită a gurii.)Prietenii îmi spuneau că exageram: cine poate să locuiască o suprafaţă plană? Pentru a trăi, omul are nevoie de ceva în sus, în care săşiafunde botul.
În plus, blîndele noastre oase au nevoie de odihnă. Chiar şi cînd eşti mumificat, genunchii trebuie să fie liberi, altfel ratezi genuflexiunea.
În afiş nu este posibilă defecaţia, ca de altfel şi digestia.(Încercaţi numai să vă imaginaţi, şi veţi constata că este imposibil! Mirosul ar ieşi din dimensiune) . Dar cine a locuit odată apartamentele acelea „confort trei” din cartierul muncitoresc Craioviţa Nouă, în care lipsa de spaţiu făcea celulele să geamă, va fi înţeles. Eu unul eram un exemplu elocvent. În perioada cînd am stat cu chirie în cvartalul acela minuscul de la marginea combinatului chimic, m-am turtit definitiv. Mi-am dat seama de asta iremediabil, cînd am găsit pisica moartă la marginea containerului de gunoi din faţa ferestrei apartamentului meu: i-am înţeles privirea de sticlă mată – era ceea ce medicii legiştii numeau rigor mortis –planeitatea de lentilă a capcanelor bidimensionale.
Puţini ştiu că există şi o altă metodă să ieşi din plan inventată de buna matematică a calculelelor diferenţiale. Este o tactică ce are în vedere abordarea dimensiunii lipsă în secţiuni digitale. O strategie ce înlocuieşte problema lipsei de adîncime cu o succesiune de alte mici aproximări. Pentru a înţelege mai bine această tehnică, iată o poveste pe care am privit-o la televizor (spun asta ca să fiu mai credibil, de fapt am inventat-o):
Trăia odată un vierme plan, într-un măr plan. Într-una din zile, viermelui i se năzare că vrea să mănînce un măr tridimensional şi obsesia asta nu-i dă pace. Publică o serie de articole la revista internaţională de studii în domeniul ştiinţelor inefabilului şi ale celei de-a treia dimensiuni. În cele din urmă, descoperă formula adîncimii. Face un număr infinitezimal de secţiuni pe înălţimea mărului şi afirmă că mănîncă liniştit conţinutul tuturor secţiunilor plane rezultate, începînd de jos, pînă sus. (Aşa îmi rodeam eu tacticos unghiile.) Dar nu i-a mers. Viermele plan avea un stomac perfect adaptat doar digestiei plane. Nu ieşea din mediul lui, deşi se epuizase de-atîtea poluţii nocturne. (În adolescenţă, numeam asta „hartă”.) Cunoaştem din plin senzaţia aceasta, în ciuda rîgîitului fals de burtă plină (de fapt o falsă flatulenţă a stomacului inteligent).
*
În definitiv toată lumea m-a minţit în această poveste. De ce am fost lăsat să cred că sunt o euglenă apărată de membrana propriilor gesturi, ca de un perimetru continuu de apărare? Cînd de fapt sufletul îmi ieşea ca un organ nedorit prin gînduri?
Nimeni nu putea să plece, nici chiar eu, în ciuda celor şase picioare cu care mă căţăram pe marginea căzii de la baie unde tocmai căzusem prizonier. Imediat ce ajungeam la buza căzii de baie, alunecam pe spate înapoi.
În cădere, îmi strîngeam elitrele să nu îmi strivesc torsul moale, iar după asta îmi trebuiau ceva minute să mă reîntorc pe spate, să pot reîncepe căţărarea. Problema era următoarea: nu aveam memorie, nu exista nicăieri un loc unde să se înregistreze gesturile mele metodice de gîndac.
Mişcările articulate ale braţelor (picioarelor erau tot mîini), mecanica gîndurilor: fiecare era, sistematic, consecinţa altuia şi astfel nu lăsam să-mi sară nicio idee.
În schimb, dispuneam de o cantitate considerabilă de raţiune, inutilă şi din belşug, ca şi urina disperării în care mă năclăiam. (Bunicul bolnav de Alzheimer se scăpa frecvent în pantaloni, probabil deodată cu lapsusurile).
Practic nu aveam altă posibilitate decît să îmi consum viaţa pînă la capăt: urina se refăcea, graţie blînzilor nefroni care îmi recirculau tacticos lichidele corporale, sevele şi umorile.
Aşadar, odată ajuns jos, lucrurile stăteau ca la început: puteam să escaladez cada de baie, să încerc să ies din ea. Fiecare rostogolire pe spate mă aducea la vechea rigoare. Nimic din experienţa mea anterioară nu fusese depozitat în vreun loc care să vină peste mine, deodată cu disperarea minunată care să mă facă să renunţ.
Ca să ies din cercul acesta al urcuşurilor şi coborîşurilor, cînd mam întors din concediu am luat un spray dezinfectant şi l-am dat peste gîndacul negru care se străduise tot timpul cît eu fusesem plecat în vacanţă să iasă din cadă. A primit jetul ucigaş chiar în bot, încît l-am auzit icnind. Un icnet ce mi-a adus aminte de refrenul unei melodii populare ţigăneşti care m-a obsedat toată după masa:” Mură, mură, cap în gură”.
Faptul că gîndacul se chinuise cît timp eu fusesem plecat îi anula întreaga credibilitate a suferinţei. Ce durere pot clama unii care sunt departe? Ce legătură aveam eu cu lucruri care se petreceau în absenţa mea?
Evident că încercasem cu toate puterile să mă scutur de aceste responsabilităţi fără noimă care încercau să mi se caţere pe umeri. Şi după ce mi se căţărau pe umeri, dădeau să îmi intre pe nas şi urechi. (Am văzut odată, la laboratorul de medicină legală, un astfel de cadavru plin pe dinăuntru de rizomi vegetali care îl umpluseră pînă a crăpat. N-a ştiut să se debaraseze la timp de obligaţii.)
Nu insist asupra metodelor: am cerut soţiei să îmi facă o rezervare la medic să îmi scoată polipii şi mi-am tăiat unghiile – ce-i drept cam din carne. Dar înainte de asta, noaptea am săpat ca nebunul tuberculii de lîngă casă, retezîndu-le degetele din pămînt. (Dimineaţa pervazul era plin de degete tăiate. Soarele le-a fleşcăit, apoi le-a uscat iar eu le-am scuturat pe geam. Păreau un fel de teci ca gîndurile ale călugărului Mendel, strînse într-o păstaie ).
După ce gîndacul s-a rostogolit, l-am antrenat într-un şuvoi de apă luminos, pînă cînd ochiul turbionar al canalizării l-a înghiţit. Iar după ce l-a absorbit, s-a auzit un zgomot uşor, ca un icnet sau un rîgîit:
întotdeauna cînd au loc astfel de digestii, ies astfel de sunete ca şi cum ai scoate dopul dintr-o sticlă (uneori, chiar cînd făceam dragoste muncitorească cu soţia, se auzea un astfel de sunet jenant).
*
Mi-am amintit de multiplele clipe cînd am păcătuit grav salivînd, că mi se umpluse gura şi m-a lovit mila ca un ţipăt. Mila venea de undeva, nu dincolo de membrană, ci de deasupra, din locul acela de care nici nu trebuia să ştiu. Nu trebuia să ştiu despre el, pentru că nu aveam cum să ajung acolo, în fond eram un biet ins care locuia într-un afiş la Teatrul Municipal.
Nimic mai chinuitor decît pretenţiile acestea că puteam ieşi, că puteam suferi cea mai mică tresărire a muşchiului broaştei aflate la disecţie, pentru lucruri care erau venite din locuri la care nu puteam nici măcar gîndi!
De ce mă chinuiesc tot soiul de dascăli şi părinţi cu lucruri imposibile, că celulele dor?
(Cînd eram transpirat, se lipea şi de mine vinovăţia: mi-aş fi dorit măcar un apartament mai măricel. Cîteva celule poroase săltau să crească în înălţime, dar mă abţineam. Puneam paharul cu apă şi mă uscam de sete privindu-l cîteva ore: secătuiam de dorinţă! L-aş fi ucis pe fratele meu: cu ce ochi îi priveam nevasta! Dar nu puteam omorî nicio creangă de copac fără să fiu văzut. De unde era eu să ştiu? Nimeni nu-mi spune niciodată nimic. Toţi trec tot felul de lucruri sub tăcere: e de ajuns să intru într-o încăpere şi încă se lasă o linişte de rău augur. Imediat ce făceam ceva îmi dădeam seama că săvîrşeam o mare greşeală.La un moment dat am suspectat că degajez ceva mirosuri urîte).
Călătoream în interiorul euglenei, care era propriul meu verde obraz. Mă mişcam de acolo-colo, dar numai în coordonate spaţiale carteziene: după abcisa ox şi după ordonata oy. Întreg planul dintre aceste două linii intersectate îmi era disponibil, dar nimic altceva.
Dar nu se mai putea. Propriul meu obraz avea nevoie urgentă să fie văzut de cineva dinafară, altfel exploda,. Exploda, şi întregul conţinut clorofilian sărea pe suprafaţa oglinzii din baie, acoperind-o cu lichidul vîscos.
Dinafară era un alt ochi, habar n-aveam! Adevărul e că despre astfel de lucruri vorbeam din auzite. Ceva care îmi trecea. Ochiul dinafară m-a ţintuit cu voce de tunet: „Măi, tu cel de colo din afiş, ai grijă la sîngele de pe perete!”
Am înlemnit: toate mă dădeau de gol.
