în maniera lui Allen G.
cei care nu mai sunt primiţi nicăieri dar împinşi de părinţi, de soţiile lor în braţele Forţelor de Muncă, sacrificaţi maşinariei oarbe strivitoare de trupuri & suflete, într-o societate unde tandreţea nu are loc de cruzime, cei care nu pot face pace cu viaţa, beţivii, narcomanii, indaptaţii incurabili, scrântiţii, cei abandonaţi şi de propria lor umbră porniţi în căutarea unui Eldorado de mucava,
cei priviţi peste umăr, câini bătuţi de paznicii de scuare, de poliţie şi de trecătorii plictisiţi, cei care privesc acelaşi şi acelaşi film stupid care este viaţa lor în care nu se întâmplă nimic, mai plictisitor decît un serial albanez,
cei care nu-şi mai aud decît propria lor lamentaţie pusă de un DJ nebun şi lipsit de imaginaţie care este de fapt creierului lor care se crede Dumnezeu, cei care s-ar sinucide pe loc dacă şi-ar permite măcar eroismul celor laşi,
cei care par nişte monştri în ochii celorlalţi doar pentru că citesc cărţi ciudate,
cei născuţi să geamă şi să fie damnaţi oriunde s-ar aşeza, cei prea buni, singurii îngeri în uzina comsumului infinit, serviţi cu bomboane otrăvite de corporatiştii puşi în slujba erei postindustriale postumane,
cei care rătacesc noaptea goi pe străzile umede doar pentru a trage un semnal de alarmă în legatură cu o cauză pe care nu şi-o mai amintesc,
cei care scriu versuri albe peste care împrăştie lichid seminal pentru a fi în pas cu noua retorică poetică,
cei care nu s-au mai făcut călugări pentru că în drum spre mănastire au aflat că Dumenzeu a murit,
cei care zac pe scaunului agenţiei de şomaj, împietriţi de foame, digerînd ritualic acelaşi covrig etern,
cei care nu vor primi niciodată nimic în afară de consolările cabotine ale conţopiştilor,
cei cu neveste rele ce le condiţionează coitul de purcederea pe câmpul minat al muncii,
cei care trăiesc în garsoniere igrasioase laolaltă cu 4-5 rude în blocuri fără canalizare,
cei care au copii ce mănâncă doar de marile sărbători,
cei care nu pot ridica privirea din pămînt, supuşi atracţiei gravitaţionale a ratării, cei care poartă stigmatul marelui clovn alb, făcându-i pe ceilalţi să râdă cu tristeţea lor rizibilă,
cei care vor un om nou, o tiranie luminată şi care fac pipi pe colacul de la W.C.-ul instituţiei încercând să slabească astfel ordinea actuală,
cei care ar avea nevoie de un psihanalist pentru a da lumii o pletora de complexe,
cei care sunt doar într-o escală în drum spre singura lor casă care este închisoarea,
cei care ducându-se la serviciu şi găsind poarta fabricii închisă nu s-au mai întors niciodată acasă,
cei care l-au citit pe Marx şi au avut viziuni mistice şi acum caută să fondeze un neomarxism postmodern,
cei care şi-au abandonat casele de chirpici şi animalele subnutrite pentru a începe o nouă viaţă dar au dat de bălegarul urban,
cei care nu pot să se privească în oglindă fără să fie străbătuţi de o transpiraţie rece,
cei care au ajuns la stadiul ultim al alienării şi nu pot lucra decît singuri în spaţii complet aseptice, cei care s-ar lăsa sodomizaţi de burtoşi ce poartă tricouri cu Gipsy Kings doar pentru a avea bani să-şi plătească chiria,
cei care au fost puşi la teasc de patroni satrapi şi acum nu-mi mai amintesc propriul nume,
acestor eroi obscuri ai zilelor noastre le-aş încredinţa cheile lumii.
