Întîmplările au tîlcul lor. Important este să-l desluşeşti. De aceea, mi se pare esenţial să nu treci prea rapid peste sensul, nu întotdeauna aparent, al acestor adevărate episoade ale destinului. Puţină reflecţie – şi cîştigul în ordinea cunoaşterii este garantat. Altfel, experienţele trec pe lîngă tine fără să te sporească deloc. Ajungi la senectute în chip gratuit, iar părul alb şi ridurile nu devin mărci ale înţelepciunii, ci doar semne ale inutilei scurgeri a vremii. O afacere pur biologică, ce mai…
Acum un an soarta a făcut să devin membru într-un juriu care avea sarcina să nominalizeze diferite personalităţi culturale ce se ilustraseră magnanim în ultima vreme. Din lista pe secţiuni profesionale trebuia să se aleagă cîte un cîştigător. Toată lumea ştie ce înseamnă să deliberezi în calitate de jurat, aşa că nu o să intru în detalii. Nu am fost nici mai subiectiv, dar nici mai obiectiv decît alţii în judecăţile formulate. Ca tot omul, aveam şi eu idiosincraziile mele, erau artişti pe care nu-i înghiţeam, al căror mesaj mă enerva, după cum aveam nişte favoriţi indiscutabili, cu care aş fi votat din orice poziţie şi la orice oră. Am respectat însă regulile jocului democratic, am ascultat opinia celorlalţi camarazi de jurizare, am dezbătut, am oferit argumente pro şi contra, iar acolo unde era cazul, am intrat în balotaje care să facă diferenţa. Nici eu, nici tovarăşii mei nu ne-am considerat Dumnezeu ori mesagerul său direct pe pămînt. Prin urmare, lucrurile s-au desfăşurat decent şi raţional. Acolo unde am fost nemulţumit de rezultatul deliberării am compensat printr-o negociere pentru altă zonă, pentru alt personaj. Una peste alta, media mi s-a părut convenabilă, semn că nu aveam nici o miză de disputat, nici o răzbunare de efectuat…
La una dintre secţiuni, deşi nu aş fi votat cu cel ce avea să fie desemnat „premiant”, pînă la urmă am ajuns să o fac. De ce? Pentru că tipul îmi era pur şi simplu simpatic. Nu vibram deloc la tipul său de argumentaţie – pentru mine, un model de tembelism retoric şi sofistic –, dar, pe de altă parte, eram de acord cu faptul că personajul, prin comparaţie cu alţi intelectuali mediatici, era un autentic, un hîtru, un ins cu şarm şi cu excelentă prezenţă scenică. Ce pierdea prin lipsă de consistenţă compensa prin harismă şi elocvenţă. Iar această elocvenţă, ţin s-o subliniez, venea, în cazul său, pe un fundal aproape clinic de balbism. Tipul acesta izbutise performanţa de a depăşi un handicap, transformîndu-se într-un adevărat retor şi făcînd din deficienţă un atuu aproape magic. Dotat cu umor şi spontaneitate, omul se metamorfozase într-o adevărată instituţie mediatică de invitaţie la lectură. El se adresa publicului larg, adică inocenţilor, dar şi snobilor – ştiţi, oamenii aceia care ar sta la orice coadă dacă se lansează o carte semnată de Patapievici, Paler sau Pleşu, şi care fac din acest eveniment monden un fel de reper al armoniei cosmice…
Nu mică mi-a fost mirarea atunci cînd, urcat pe scenă ca să-şi ridice premiul, acest (nou) Demostene de tv, pe care un poet postmodernist l-a numit foarte inspirat „sarma metafizică”, a declarat emfatico-jucăuş că se bucură cu-atît mai mult pentru recompensă cu cît în juriu au fost prezenţi şi duşmani ai săi. (Comentar: nu dau prea multe parale pe oamenii care văd în critica şi contestarea ideilor proprii un prilej de duşmănie şi de vendetă for ever!) Mi-am zis în barbă că deh, vedetă media fiind, tipul nu s-ar simţi bine dacă nu s-ar alinta niţeluş în faţa camerelor şi a flash-urilor. „Eroul” n-ar fi mai fi fost la fel de merituos dacă nu ar fi „dezvăluit” că premiul primit era şi el fructul unei „lupte” ideologice… Mă rog, fiecare are dreptul la o opinie!
Ulterior însă, calimera s-a complicat neverosimil de mult, primind accente de-a dreptul clinice, de ordin psihopatologic. Băiatul chiar credea cu tărie în cele afirmate pe scenă. Întîlnindu-ne, cumva eisensteinian, pe scara monumentală a clădirii care găzduia evenimentul, eu coborînd, el urcînd, proaspătul laureat nu a întîrziat să-mi strige, hîtru, desigur, şi absolut sincer, „v-am învins, v-am învins”! Această reacţie, simpatică la extrem, dar dezamăgitoare prin proporţiile gîndirii de tip paranoid pe care le dezvăluia, mi-a confirmat vaga bănuială pe care am nutrit-o ascultîndu-i speech-ul de recepţie: omul nostru era încredinţat că dezbaterea juriului fusese, în ceea ce-l priveşte, un război, iar cei „buni” (fanii lui) îi „învinseseră” pe cei „răi” (adică pe noi, „duşmanii” săi)! De unde să ştie acest „războinic” de la Termopile reînviat că pînă şi eu, „persanul” cel malefic, votasem pentru dînsul – şi chiar fără resentiment, ba tocmai cu o foarte omenească urmă de simpatie? Chiar, de unde oare?
Care e morala întîmplării? Nimic altceva decît că puseele paranoide sînt mai frecvente decît ne închipuim de obicei şi că unii dintre intelectuali, mai ales cei care au început să cocheteze vag cu succesul, ajung să creadă la modul dramatic în propria predestinare şi în providenţiala misiune de a mîntui universul. Şi-atunci, în chip fatal, orice li se întîmplă este fie rezultatul voinţei divine (chestiile pozitive), fie rezultatul unor mîrşave comploturi (chestiile negative)!
Prin urmare, privindu-mă în oglindă, nu pot decît să-l implor pe şefu’ ăl mare de sus să mă păzească de o asemenea involuţie…
