Motto: “Am vrut să respir și aerul din încăpere era fără tine și nu am mai putut să respir” (John Keats)
Este necesar ca, din când în când, să poți să te întâlnești cu tine. Să te așezi la o masă și să îți aduci aminte ce frumos e să stai la taclale cu propriu tău suflet. Să descoperi că încă aveți ceva în comun: propriile tale emoții și gânduri care îți leagă spiritul de trup. E bine ca măcar uneori să ai un rendez-vous pe-nserat cu propria ta conștiință, fără să te grăbești nicăieri. Ca și când ai avea la dispoziție toată frumusețea și tot timpul trecutului, prezentului și viitorului.
O asemenea seară s-a întâmplat și astăzi la Ceainăria Infinitea. Pitită ghiduș printre iedera și teii înverziți din elegantul Cotroceni, această casă cu parfum de undeva-cândva ascunde frumuseți necunoscute. O atmosferă boemă de fin-de-siècle cu parfum de epoci boierești în care burghezia în ascensiune se amesteca cu nobilimea încă strălucitoare. Un loc unde spiritul vremurile de atunci dăinuie și acum. Și aici și acum ne-am dat întâlnire câțiva iubitori de frumos. Nu ne-am grăbit. Am venit imediat spre a ne întâlni cu oameni dragi și frumoși, cu prieteni. Adicătslea cu Alin Comșa, Andrei Slăvuțeanu legănați muzical de chitara și meșteșugul muzical al tânărului și talentatului Mircea Oaneș. O seară dedicată spiritului, inimii, gândului și atenției pe care trebuie să ne-o acordăm nouă înșine pentru a sublinia, astfel, importanța pe care o vom da celor din jurul nostru.
Așa cum a menționat și carismaticul Alin Comșa, nu a fost nici arta, nici “training”, nici vreo metodă de dezvoltare profesională sau personală. Ci mai degrabă un inventar. Eu cred că a fost totul. A luat câte puțin din fiecare aceste aspecte și le-a ridicat la gradul sublim al artei cuvântului îmbinat cu diafanul și universalul limbaj al muzicii. “Vin imediat” nu este nici conferință. Este un cumul de factori interiori exteriorizați care te aruncă în propriul tău eu și, ascultând vocea blândă și profundă a lui Alin Comșa, devine un antrenament al sufletului. Este o lecție simplă și, totuși, atât de complexă care îți pune în față o oglindă pe care poate nu ți-ai dori-o, dar care te trezește și îți deschide porți pe care le credeai închise. Porți spre acele drumuri corecte pe care trebuie să apuci în așa fel încât să regăsești bucuria de a fi, de a trăi, de a face ceea ce îți place și ceea ce trebuie. Drumuri pe care nu te întâlnești cu acele amânări ce devin încet și inevitabil obstacole în propriul tău destin.
“Fiecare cuvânt se materializează atunci când este rostit”. Mi-am notat aceste vorbe, însă nu era necesar să o fac. Căci ele-mi răsună în gând ca o fantasmă a nopții care mă bântuie frumos. Așa grăit-a Alin Comșa. Și așa cred și eu că se întâmplă. Așadar, adevăr grăit-ai, Alin Comșa. Și prin glasul tău au răsunat gândurile tale tulburătoare, împletite cu superbele și stralucitoarele texte născute din profunzimea imaginativă a etern fascinantului Andrei Slăvuțeanu. Acest profet-poet al unei simplități dezarmante, al unei filosofii cutremurătoare. Odată ce l-ai cunoscut pe Andrei Slăvuțeanu, acest slujitor al cuvântului rostit și trăit, nu mai ai cum să fii așijderea cu cel de până atunci. Deja port cu mine un volum pe cât de mic, pe atât de puternic – “Etica degradărilor mici”, o bijuterie necesară oricui, mai ales în momentele de îndoială. Iată că după seara asta adaug la bagajul meu zilnic și volumul “Trimis”, care s-a constituit într-o variantă așternută pe hârtie a conferinței susținute cu câtva timp înainte de același Alin Comșa. Iar ceea ce face Andrei Slăvuțeanu nu poate fi etichetat sau categorisit sub nicio formă. Este și nu este poezie. Este și nu este proză. Este și nu este poem dramatic. Este și nu este filosofie. De fapt, sunt toate acestea la un loc și încă ceva în plus. Scrierile lui Andrei Slăvuțeanu sunt, de fapt, întâlniri intime ale sale cu el însuși, devenind astfel întâlniri inevitabile între tine și el, între tine și tine. Magic, nu? Și totuși atât de natural și de firesc.
Seara de azi a prilejuit, așadar, o nouă revelație pe care doar tandemul Andrei Slăvuțeanu – Alin Comșa puteau să o redea. Însă totul ar fi fost incomplet fără fermecata chitară a unuia dintre cei mai sinceri și calzi muzicieni pe care i-am întâlnit. Mircea Oaneș, un artist venit parcă de pe alte tărâmuri, cu una din cele mai calde și pătrunzătoare priviri, reușește prin măiestria sa revărsată asupra corzilor chitarei să-ți pătrundă în suflet și să-ți învăluie inima în frumusețe. Și, datorită sincerității sale, muzica lui îți privește direct în suflet, desfăcându-l ca pe o floare și permițându-ți ție însuți să îl redescoperi. Și mai e ceva. Un “Je-ne-sais-quoi” atât de subtil încât riști să nu îl observi dacă nu scrutezi cu atenție întâmplarea – muzica lui Mircea Oaneș se împletește perfect cu textele lui Andrei Slăvuțeanu și cu vocea calină a lui Alin Comșa, înfiripându-se astfel acea unică și superbă poveste de dragoste și îngemănare între cuvânt și sunetul armonios al muzicii.
Ah, și să nu uit, de coperțile filigranate ale acestei seri. Cea de început, în care Bianca Ștefănescu ne-a deschis puțin poarta doar cât să captăm un crâmpei din pasionala lume a muzicii hispanice. Glasul său catifelat, cu unduiri sonore specifice acelui tip de cânt a învăluit terasa ceainăriei, subliniind parfumul nevăzut de glicină imaginat de fiecare dintre cei prezenți. Cât despre coperta finală, aceasta a purtat semnătura inconfundabilă a prezentei și a vocii lui Alexandru Philippide, nepotul marelui poet Alexandru A. Philippide. Un artist desăvârșit el însuși, în astă seară a încheiat apoteotic și necesar cu o poezie a însuși bunicului său, impresionând, ca de fiecare dată, prin glasul său catifelat, prin tonul așezat și profund și prin prezența scenică magnetică. Un om frumos, un artist complex, o personalitate completă și fascinantă, Alexandru Philippide transformă fiecare întâlnire personală și artistică cu el într-o sărbătoare a bunului gust și, în același timp, a unui debordant umor, subtil și rafinat totodată.
Închei această călătorie în interiorul propriului meu suflet ca urmare a acestei experiențe culturale și estetice de mare rafinament cu un citat din John Keats, exprimat cu atâta frumusețe și simplitate de Alin Comșa: “Am vrut să respir și aerul din încăpere era fără tine și nu am mai putut să respir” – paragraf preluat dintr-una din scrisorile de dragoste adresate de marele poet englez logodnicei sale, poeta Fanny Brawne. Tot așa mă simt și eu acum, acasă, scriind rândurile astea – vreau să respir și aerul din camera mea este fără atmosfera din astă seară magică. Și parcă nu pot respira. Așadar, mă întorc în gând pe terasa acoperită a Ceainăriei Infinitea spre a-mi contempla în continuare propriul suflet, spre a cădea în meditație profundă învăluit de muzica chitarei lui Mircea Oaneș, de vocea pătrunzătoare a lui Alin Comșa, de parfumul eteric al glasului Biancăi Ștefănescu, de cuvintele vii ale lui Andrei Slăvuțeanu și de farmecul filosofic al lui Alexandru Philippide. Toate reunite într-un rendez-vous primăvăratic la ceas de seară sub candelabrele strălucitoare izvorând lumina prieteniei, așezați la mesele unde fiecare se recunoaște în celălalt.
O călătorie poetico-filosofică de Tudor Costin Sicomaș (#acelsicomaș)
