De la Nina Simone la Toto, de la Richard Rodgers la Ray Charles, de la jazz clasic la funk modern, primul concert din a doua zi a ediției 2025 a Sibiu Jazz Festival a fost o adevărată încântare pentru iubitorii muzicii de jazz de toate vârstele.
O după amiază cu Robert Patai Trio nu poate fi decât un prilej de bucurie și de reîntoarcere la acele momente de nostalgie față de acest gen muzical atât de complex și, totodată, atât de fermecător. Așa cum am notat și în cronica primei zile, până de curând acest stil îmi era destul de străin. Nu o spun cu mândrie, însă o recunosc.
Tocmai de aceea, bucuria de a descoperi o lume atât de strălucitoare, de profundă din punct de vedere al mesajului artistic – o zonă în care te poți refugia spiritual atunci când ai nevoie de o resetare a stării sufletești sau, dimpotrivă, în care te poți adânci când simți imboldul de a te învălui de melancolie, de a te adânci în meditație – este enormă.
Pentru că realizez că asemeni muzicii clasice (fie ea simfonică, de cameră sau de operă), jazz-ul îți poate oferi o gamă foarte largă de senzații și sentimente, pe alt palier, într-adevăr, dar la o intensitate la fel de mare.
Muzică la cel mai înalt nivel calitativ
După-amiaza de 6 noiembrie 2025 a însemnat, așadar, întâlnirea publicului sibian cu o formulă muzicală mai complicată din punct de vedere al interpreților (un trio care conține doar voce, pian și bas controlează mai dificil ritmul specific jazz-ului), dar care a oferit, în cele din urmă, o oră și jumătate de muzică la cel mai înalt nivel calitativ.
Îndrăznesc să afirm că a fost un concert în care clasicul și modernul și-au dat mână într-un stil extrem de plăcut sonor și al atmosferei, totodată. Căci solistul vocal, cel care dă și numele acestui trio, Robert Patai, nu doar că este un cântăreț de excepție, cu un glas puternic, cu o tehnică bine controlată și o lejeritate remarcabilă a improvizațiilor, dar este și un amfitrion fermecător, punctând de fiecare dată cu mult umor diverse aspecte muzicale și detalii legate de colegii săi și astfel destinzând atmosfera.
S-a creat, cu alte cuvinte, o stare de relaxare în care publicul a fost atras cu ușurință, acesta participând chiar la susținerea ritmului prin bătăi de palme sau acel „finger snapping” specific jazz-ului.
Deja având o notorietate și un succes pe scenele specifice din România, dar și din străinătate, Robert Patai a demosntrat încă o dată cât de comod se simte în orice variantă muzicală abordează, fie că e swing, jazz-ul clasic sau chiar acea abordare cu o ușoară tentă funky pe care a adus-o prin piesa de final.
Virtuozitate instrumentală și fascinație sonoră
Apoi, eu însumi studiind pianul timp de 8 ani, trebuie să recunosc că slăbiciunea mea rămâne acest instrument și orice interpret care îl abordează va deveni în mod clar un punct de interes personal. Așadar, nu pot să nu remarc, să admir, să fiu entuziasmat chiar de modul impecabil în care Alex Borșan a dat viață clapelor, dovedindu-se un adevărat virtuoz al acestora.
De-a dreptul halucinante a fost fiecare moment în care și-a expus agilitatea cu care a improvizat minute în șir pornind de la temele principale ale fiecărei piese. Rapiditatea, claritatea, ușurința și rafinamentul cu care degetele alergau pe deasupra clapelor mi-au amintit într-o măsură de marele Johnny Răducanu, acea legendă a scenei românești și internaționale. Așadar, îndrăznesc să spun că lumea jazz-ului românesc beneficiază încă de mari talente de acest gen, Alex Borșan adăugându-se în mod clar și detașat într-un top personal.
I-a ținut isonul și i-a făcut față Vlady Săteanu prin excelentele sale solo-uri executate la fel de lejer, la fel de furtunos, izbutind să îmbine o tehnică foarte bună cu o emoție pură pe care a transmis-o prin intemrediul sonorității grave și catifelate a basului său cu un aspect modern și minimalist despre care Robert Patai a glumit spunând că a fost „devorat de molii”.
Un repertoriu divers pentru toate vârstele
Mi-au rămas și acum în gând interpretărilor lor absolut fermecătoare ale unor piese precum L O V E (piesă făcută celebră de Frank Sinatra), My baby just cares for me (de la Nina Simone) și chiar Pump up the Jam (o foarte inspirată prelucrare în still jazz a hit-ului anilor ’90 de la Technotronic).
În mod evident, toți spectatorii aflați în superba și proaspăt renovata Sală a Oglinzilor de la Forumul Democrat al Germanilor din România, au fost antrenați de cei trei muzicieni de marcă aflați în fața lor, astfel încât la final aplauzele nu au contenit.
Am avut, de asemenea, bucuria de a schimba câteva vorbe cu cei trei muzicieni, chiar înainte de începutul concertului și astfel am reușit să aflu câteva impresii despre prezența lor la prestigiosul Sibiu Jazz Festival, precum și anumite detalii legate despre formula de trio și repertoriul ales pentru această după-amiază plină de ritm.
Impresii și gânduri ale interpreților
Tudor Sicomaș: Ce înseamnă pentru voi prezența la Sibiu Jazz Festival, un festival cu o asemenea tradiție și cum credeți că va fi întâlnirea cu publicul sibian de la acest festival?
Alex Borșan: Pentru mine e un moment foarte important. Am revenit la Sibiu cu mare drag. Am fost cred că în urmă cu 10 ani ultima dată, când am participat la concurs în cadrul festivalului cu formula de atunci, și sunt foarte bucuros că am reușit să ajungem și în formula actuală de trio. Vorbim de o formulă un pic deosebită, mai ales prin prisma faptului că n-avem toboșar, de exemplu (n.b. – percuția este un element important de susținere a ritmului în jazz). E un proiect mai interesant și mă bucur foarte tare că reușim să punem în scenă acest acest playlist pe care noi l-am gândit pentru acest festival.
Robert Patai: Și eu mă bucur foarte mult că participăm la Sibiu Jazz Festival în acest an și, din câte țin minte, e prima oară pentru mine când vin aici. Fiind ardelean (sunt din Oradea), întotdeauna mă bucur să revin pe meleaguri transilvănene, în special la un eveniment atât de important.
Vlady Săteanu: În mod clar și pentru mine este o bucurie să mă întorc la Sibiu Jazz Festival. Festivalul sibian este și cel mai vechi din țară și cu cea mai mare tradiție. E o onoare pentru noi să fim aici și, mai ales acum, în primul an din păcate fără Mircea Tiberian, omul care a avut un cuvânt mare de spus atât în muzica de jazz, cât și în acest festival.
Tudor Sicomaș: Spuneți-ne, repertoriul din seara asta a fost conceput într-un anumit fel, s-a urmărit un anume fir tematic?
Alex Borșan: Nu am urmărit neapărat un fir tematic în adevăratul sens al cuvântului. Mai degrabă este un parcurs de la un jazz mai standard, un jazz clasic, spre o zonă mai apropiată de zilele noastre și cumva cam pe idee asta am mers: un drum de la nebunii ani ’30 spre anii 2000, ’90-2000 și chiar mult mai încoace, mai în prezent.
Robert Patai: Într-adevăr, ne-am gândit să anexăm un repertoriu mai modern spre sfârșitul concertului ca să fie mai atrăgător și pentru o categorie de vârstă mai tânără, pentru noua generație de ascultători. Pentru că, da, acum se formează această nouă generație care trebuie să se regăsească și ea în muzica de jazz.
Cronică, interviu și fotografii realizate de Tudor Sicomaș
