Tragicomedia unei familii banale. ”Dragi părinți”, o producție independentă pe scena naționalului bucureștean
Comedia a fost, este și va rămâne cel mai dificil gen teatral. Bineînțeles, dacă vorbim de o comedie de calitate. Seriozitatea cu care o echipă artistică, de la dramaturg la regizor și actori, trebuie să abordeze o comedie este maximă. Pentru a nu cădea în șarjare, în bufonerii, în glume ieftine, deci pentru a nu deveni o șușă (termen de jargon artistic), un text comic, un spectacol care dorește să stârnească hohote de râs trebuie să urmeze rețete foarte stricte, trebuie să conțină un echilibru fin între amuzament și sobrietate și trebuie, mai înainte de toate, să nu fie doar o bucată de entertainment fără valoare, ci trebuie să ascundă în spatele zâmbetelor și al râsului, o bună doză de gravitate, de profunzime. De altfel, cele mai reușite comedii nu sunt, de fapt…comedii. Ci drame îmbrăcate într-un veșmânt strălucitor care să facă mai ușor de receptat mesajele ironice, sarcastice, satirice. Dacă mă gândesc la Shakespeare, la Molière, la Goldoni, nu pot decât să concluzionez că operele acestora, considerate a fi vârfurile teatrului comic universal, conțin o puternică doză de profunzime filosofică, fiind asezonate din plin cu situații dramatice cât se poate de reale, care sunt tratate într-o manieră aparent mai superficială, doar pentru a facilita accesul și înțelegerea unei categorii mai mare de public.
Trebuie să recunosc faptul că din majoritatea comediilor văzute de mine în ultima vreme, extrem de puține au reușit să îmi suscite imaginația și să-mi capteze interesul așa cum a făcut-o Dragi părinți, un spectacol cu adevărat deosebit pe un text de Emmanuel și Armelle Patron, într-o traducere de excepție realizată de regretata, dar foarte talentata Ania Tudoran-Dănilă și montat într-o producție independentă sub egida Prestige Art Production de ingeniosul Toma Dănilă, cu o scenografie semnată de Mădălina Marinescu și costume create de Maria Ștefănescu. Vorbim aici de o comedie extrem de inteligentă, departe de termenul de șușă amintit mai devreme. În primul rând, datorită faptului că avem de-a face cu un text strălucit și strălucitor, teribil de bine scris, cu personaje de o complexitate cum nu se prea întâlnește în asemenea tipuri de comedie, caractere foarte bine conturate, personalități tridimensionale care suferă schimbări vizibile și importante de-a lungul arcului dramatic. O piesă care vorbește despre și exploatează teme cât se poate de reale, actuale și acute: marile diferențe dintre generații, problemele familiale, relațiile părinte-copil și pe cele dintre frați, echitatea și inechitatea dintre aceștia, frustrări ieșite la suprafață în urma unor prea mari și grave tăceri de-a lungul timpului. Și desigur, din punct de vedere al spectacolului, regizorul și actorii profită din plin și exploatează cu asupra de măsură întregul text și întregile partituri ofertante care le dau prilejul unor mici recitaluri actoricești.
Toma Dănilă reușește să construiască, astfel, un spectacol ca o bijuterie multi-dimensională, în care fiecare fațetă ascunsă se revelează treptat pe parcursul celor două ore. Reușește să se erijeze în acel tip de regizor a cărui intenție nu este să devină el însuși vedetă, ci lucrează cu fiecare actor în parte, fără totuși să le anuleze individualitățile, ci să le pună în valoare spre o. mai bună edificare a caracterelor create de dramaturg. Astfel, Carmen Tănase este extraordinar de credibilă în rolul lui Jeanne Gauthier, mama, această femei foarte pragmatică, cu acel tip de bun-simț elementar care aduce doza de logică în haosul creat de banii câștigați la loterie. Actrița izbutește cu farmec și asumare a rolului oferit să păstreze echilibrul prin interiorizarea jocului scenic, prin abordarea personajului prin care balansează comicul și sobrul. Și tocmai din acest echilibru rezultă momente de o mare profunzime, asezonate din plin și cu mult umor bine temperat. Efuziunile isterice ale fiecăruia dintre copii, ba chiar și cele ale tatălui, sunt elegant și mămos puse la punct de calmul indestructibil al acestei femei pentru care simplul gând că una din progeniturile sale ar putea profita de pe urma exploatării unor copii din lumea a treia o face să explodeze. Tehnica actoricească, dar și capacitatea de a transmite stări emoționale complexe, două atribute remarcabile ale actriței Carmen Tănase se revelează din nou și în acest simpatic și complex rol. Alături de ea, Marius Bodochi dă glas și formă scenică lui Vincent Gauthier, tată de familie, profesor cu puternice vederi de stânga și de nestrămutat ideologii ascunse capitaliste. Actorul, prin vocea-i inconfundabilă și prin atitudinea scenică pe care deja o cunoaște publicul fidel al naționalului bucureștean și numai, împletește sobrietatea tipică acestui personaj cu o bucurie a jocului, exprimată prin prezența scenică ce debordează de voie bună, prin rostirea și accentuarea unor replici, fapt ce dă fie greutate dramatică situațiilor, fie le pune într-o lumină foarte comică. Vincent este, de altfel, unul dintre rolurile mai dezvoltate de dramaturg căci, spre deosebire de impasibilitatea mamei în fața unui câștig neașteptat, tatăl balansează între credințele socio-politice nestrămutate pe care el însuși le-a preluat și propriile dorințe ascunse ce-i permit actorului un moment de virtuozitate umoristică, primind de fiecare dată pentru această scurtă scenă de dezlănțuire aplauze furtunoase.
Cei trei copii ai familiei Gauthier, Pierre, Jules și Louise (zisă Loulou) sunt cei care apar drept personajele centrale ale textului fraților Patron. Fratele cel mare, Pierre, îi este încredințat lui Șerban Pavlu care demonstrează iar (dacă mai era nevoie!) că este unul dintre marii actori ai scenei românești contemporane. Vorbim despre un actor de o versatilitate uimitoare care abordează cu mare ușurință atât rolurile dramatice, cât și pe cele comice, dând fiecăruia profunzime și aducându-și propria personalitate în ecuația jocului scenic, neștirbind cu nimic din caracterul rolului. Șerban Pavlu își țese urzeala personajului cu mare atenție la detaliile de gest, de rostire și la resorturile interioare care pun în mișcare acest bărbat mânat de dorința de înavuțire cu orice preț. Pierre se revelează a fi cel mai crunt și cel mai meschin dintre cei trei frați, recunoscându-și el însuși nefericirile familiale și de carieră, în timp ce recunoaște într-o tiradă amuzantă și, totuși, dramatică viciul de a-și procura panourile solare din China, profitând de exploatarea unor „copilași de șapte ani din lumea a treia”. Actorul își presară construcția personajului și cu câteva ticuri verbale – spre exemplu, o ușoară bâlbâială în momentele de maximă tensiune nervoasă, precum și repetiția cuvântului „poftim”, o tară de exprimare pe care tatăl lui Pierre i-a reproșat-o încă din copilărie. Jules, fiul mijlociu, un romancier ratat prin transformarea într-un cronicar la fel de neîmplinit, este portretizat de Marius Manole, care rămâne pentru mine și pentru o majoritate a publicului românesc, un fenomen teatral al ultimilor 25 de ani. Greu de explicat dar mereu de admirat modul în care acest actor și-a păstrat și își păstrează prospețimea, autenticitatea, reinventându-se cu fiecare rol în care îl zărești sau îl presimți pe Marius și, totuși, el nu este acolo. Marius Manole, acest homo ludens al scenei se dovedește din nou a fi un actor cu un spirit histrionic foarte accentuat. În conturarea lui Jules, își permite să se lase în voia rolului, se joacă din plin în procesul de construcție a personajului, adaugă giumbușlucuri și artificii de mișcare scenică, de accente. De asemenea, jonglează cu lejeritate între caracteristicile pregnante ale personajului, subliniind paradoxurile lui, dar și echilibrând nuanțele – lașitate și jovialitate, lingușeală și revoltă, umilință și triumf al propriilor frustrări. Mezina familiei, Louise zisă Loulou, cea pe care aproape nimeni din familie (în afară de mamă) nu o ia în serios și nu o ascultă, este un rol ce-i revine fermecătoarei și delicatei Medeea Marinescu. Desigur, delicatețea actriței este doar unul din atuurile pe care le exploatează din plin în crearea personajului căci în spatele acesteia se ascunde o forță interioară ca un uragan ce izbucnește cu precizia unui ceas elvețian exact în momentele de furie ale Louisei, atunci când Medeea Marinescu dă frâu liber tuturor mijloacelor sale de expresie scenică, impresionând și stârnind totodată hohote de râs și aplauze entuziaste. Actrița reușește, așadar să împletească dulceața inocentă a copilei celei mici a familiei Gauthier cu o putere de interpretare pe care publicul deja o cunoaște și o apreciază, balansând între fragilitatea aparent naivă a eternei studente la medicină (parcă un vag ecou la feminin al ratatului cehovian Trofimov) și furia reprimată a fiicei care niciodată nu a fost și nu este privită cu seriozitatea cuvenită nici de frați, nici de părinți. Poate cea cu cele mai mari transformări ale personajului pe parcursul celor două ore de spectacol, actrița face trecerea de la Loulou cea ascultătoare și simpatică la ființa avidă de bani foarte brusc, dar foarte credibil și susținut din punct de vedere dramatic și regizoral.
Din punct de vedere al montării, pe lângă regia care (repet) permite actorilor să strălucească, dar care totuși se face resimțită în construcția personajelor și în celelalte detalii ale mișcării scenice, ale intrărilor, ieșirilor, ale resorturilor comicului, producția beneficiază și de o scenografie elegantă, corectă din punct de vedere al amplasării spațio-temporale. Nu este nimic care să epateze, nimic teribil de original, decorul realizat de Mădălina Marinescu fiind totuși potrivit contextului, prezentând starea socială și materială a părinților Gauthier și susținând, prin construcția propriu-zisă, emisia vocală și impostația actorilor, aspect extrem de important în cazul unor săli atât de vaste precum Sala „Ion Caramitru” de la naționalul bucureștean. Costumele Mariei Ștefănescu se aliniază scenografiei sus-amintite, evidențiind subtil caracteristicile și vârstele fiecărui personaj, în timp ce ambianța sonoră subliniază atât spațiul francofon al desfășurării acțiunii, dar accentuează și caracterul comic cu accente dramatice al piesei și spectacolului. De-a lungul celor două ore am asistat, așadar, la o montare sinceră, fermecătoare, asumată, curată din punct de vedere regizoral și actoricesc a unui text scris foarte bine. Mai mult de atât este un spectacol exploziv pe alocuri, în care s-au făcut câteva trimiteri discrete la situația socială, politică și economică a României actuale, însă fără a se șarja, fără a se exagera, fără urmă de cabotinism. Textul fraților Patron minunat tradus de Ania Tudoran-Dănilă și spectacolul regizat exemplar de Toma Dănilă nu au cum să nu atingă orice spectator – discuțiile despre bani, dorințele copiilor, explicațiile părinților și ale copiilor asupra modului fiecăruia de a reacționa, deopotrivă – toate acestea sunt aspecte de care oricine s-a lovit cel puțin odată în viața. Nu în ultimul rând, ironia subtilă, echilibrul rafinat dintre momentele de seriozitate, de profunzime și cele de umor inteligent în cascade fac din piesă și din spectacol un vârf al stagiunii în București și o reprezentație care și-ar găsi locul în stagiunea oficială a oricărui teatru din capitală ori din țară.
O cronică de Tudor Costin Sicomaș
