„Invitație la vals” cu Ansamblul cameral al Filarmonicii „George Enescu”. O cronică de Tudor Costin Sicomaș
Trei pătrimi – unul dintre cele mai întâlnite ritmuri din muzica clasică. Valsul – unul dintre cele mai iubite dansuri de la balurile secolului al XIX-lea și al XX-lea. Și totuși, uimitor, acest dans este unul de sorginte folclorică din spațiul german și austriac (ländlerul fiind una dintre puternicele influențe asupra valsului cult). Nenumărați compozitori s-au lăsat duși de melodicitatea și ritmul delicat ori, pe alocuri, chiar nebun de rapid al acestui dans fermecător. Coregrafi celebri au introdus în marile balete momente de vals, creând adevărate momente de eleganță și rafinament combinate cu virtuozitatea pașilor. Desigur, cel mai prolific compozitor din istoria muzicii din punct de vedere al creării diverselor variante sonore ale valsului este și rămâne Johann Strauss fiul. Melodiile sale infinit de ingenioase și inventive au ajuns să facă parte cumva din ADN-ul comun al omenirii. Și totuși, nu a fost singurul care a abordat cu farmec și talent acest gen muzical. Numeroși alți compozitori, unii mai cunoscuți, alții care au rămas într-un con de umbră uneori nemeritate, s-au încumetat în a așeza pe portative amlgamuri de note muzicale prin care au construit tot felul de piese ce au la bază ritmul de 3/4. Multe dintre aceste valsuri fermecătoare au fost concepute pentru unul, două sau câteva instrumente, dedicate deci artiștilor muzicii de cameră. Faptul că unele dintre compozițiile bazate pe dansul popular german nu au beneficiat de o viziune amplă pentru o orchestră mare nu le știrbește cu nimic frumusețea și muzicalitatea. Dimpotrivă chiar, uneori putem descoperi adevărate bijuterii camerale care ne pot face să simțim un impuls de a ne ridica de pe scaune și de a dansa. Și asta se întâmplă cu atât mai mult cu cât există și bune interpretări ale acestor bucăți muzicale.
Festivalul Vara magică și-a continuat călătoria prin lumea muzicii clasice și culte cu o seară mai specială dedicată valsului sub formă de miniaturi solistice și camerale. O seară care, în ciuda faptului că acest tip de muzică cu un grad mai ridicat de intimitate sonoră nu atrage de obicei un public numeros, a beneficiat totuși de o sală Ateneului mai mult decât plină. Indiscutabil, mare parte din spectatori erau iubitori adevărați, ba chiar și cunoscători fini ai muzicii de cameră. Însă a existat și o parte de public care cu siguranță s-a aflat la o primă întâlnire cu acest gen interpretativ și care a răspuns neașteptat de bine la mesajul muzical pe care Ansamblul Cameral al Filarmonicii George Enescu din București l-a transmis celor aflați în sală. Prima parte a serii a aparținut unui duo instrumental de excepție format din tinerii și foarte talentații Radu Duncă (vioară) și Raluca Ouatu (pian). Cei doi au pornit în această aventură muzicală cu două miniaturi semnate de Riccardo Drigo (unul dintre compozitorii care au contribuit la completarea unor balete de Minkus). Valse Bluette a permis publicului să aprecieze tușeul delicat, catifelat al arcușului lui Radu Duncă, în timp ce eleganța sunetului pianului sub delicata atingere a Ralucăi Ouatu a dat naștere sub cupola Ateneului acestei melodii jucăușe, vesela și pline de muzicalitate. Următoarea piesă a lui Drigo, Serenada, s-a dovedit a fi un vals lent, emanând o atmosferă nostalgică și evocând amintiri ale unei epoci demult apuse. Micul vals mi-a evocat, datorită interpretării celor doi, o bijuterie cu piatră opacă scoasă din sipetul bunicii, o nestemată discretă pe care o ții în palme din când în când spre a-i admira delicatețea.
Recitalul a continuat cu Souvenir de František Drdla, un proeminent compozitor ceh de muzică pe care atunci contemporanii săi o considerau „ușoară”. Acest vals din repertoriul serii, însă, a fost departe de acest stil desuet, dezvăluindu-și treptat aerul melancolic, cu accente ușor dramatice în care cei doi soliști s-au dezlănțuit la fel de treptat și controlat precum evoluția partiturii. A urmat Valse triste semnat de Franz von Vecsey (unul din cei mai mari virtuozi unguri ai viorii), o piesă ce a reflectat fidel titlul, cu toate că nu a avut forța expresivă a valsului trist al lui Sibelius. Am putut admira din nou sonoritatea marcată de o duioșie aparte a viorii aflate în mâna lui Radu Duncă, alunecare arcușului evocând parcă suspinul suprem al tristeții, în timp ce pianul, sub atingerea fină a mâinilor Ralucăi a oferit contraponderea întunecată, dramatică. Tot o compoziție a lui Vecsey, Menuet, a dat de data aceasta o notă mai luminoasă micro-recitalului, prezentându-se drept un vals șugubăț, un dialog ludic între virtuozitatea violonistului și neliniștea intempestivă a pianistei. Partea centrală a piese a echilibrat discursul muzical, nepermițând căderea în desuetudine, iar finalul simpatic a așezat zâmbete pe chipurile spectatorilor încântați.
Dintr-un asemenea program nu avea cum să lipsească Ceaikovski cu al său Valse sentimentale conținând inconfundabila melancolie sfâșietoare a compozitorului rus ce a fost redată impecabil de lirismul viorii lui Radu Duncă și de nostalgicul acompaniament de pian al Ralucăi Ouatu. După o asemenea bijuterie deosebită, La poupée valsante a compozitorului ungur Ede Poldini (în aranjament de Jascha Heifetz) venit precum o bomboană care să îndulcească tristețea ce ar fi putut să se cuibărească în sufletul spectatorilor. Piesa evocă spiritul transmis de titlu, imitând pe alocuri frânturile păpușii dansatoare. Nici nu am apucat să respirăm prea mult că cei doi soliști ne-au așezat față în față cu o altă capodoperă a valsurilor – celebrul, melodiosul și tulburătorul Valse triste al lui Jan Sibelius (menționez că a fost prima dată când l-am audiat în această variantă camerală). Duetul dintre Radu Duncă și Raluca Ouatu a redat cât se poate de fidel atmosfera sumbră, apăsătoare, tipic nordică prin care străbate subtil și timid, pentru scurt timp însă, strălucirea unei teme pline de muzicalitate, doar pentru a se întoarce către final sub clopotul dur și rece de la început.
Elegantul vals A la bien aimée al compozitorului rus Eduard Schütt a încheiat prima parte a serii. Impresia pe care mi-a lăsat-o a fost aceea a unei melodii desprinse din saloanele rafinate până la decadență din Parisul ori Viena finalului de secol XIX și începutului de secol XX. Închizând ochii, părea că îl zăresc pe Bel-Ami frângând inima doamnei Forestier, îl privesc pe tânărul Enescu plimbându-se pe Champs-Élysées, o văd pe scandaloasa Colette și urmăresc pensula neobosită a lui Klimt. Interpretarea plină de eleganță, precum și sunetul delicat al viorii și al pianului au reușit transportarea spirituală în Parisul Belle-Époque-ului și în Viena aflată în plin Sezession.
După o scurtă pauză, seara a reunit pe scena Ateneului întreg Ansamblul Cameral al Filarmonicii George Enescu. Programul părții a doua a debutat cu una din piesele de concert cele mai cunoscute ale lui Antonin Dvořák – Valse din Serenada pentru orchestră de coarde op. 22. Piesa are o muzicalitate aparte, caracteristică acestui compozitor, resimțindu-se din plin influențele folclorului ceh. Formula de ansamblu cameral redă impecabil sonoritatea amplă, violoncelul lui Constantin Borodin, viola Iulianei Goiană și contrabasul lui Săndel Smărăndescu subliniind aspectele dramatice și culorile muzicale închise, fiind dublați exemplar de viorile lui Radu Duncă și Tiberiu Branga. De asemenea, trebuie și vreau să evidențiez armonizarea indiscutabilă a celor cinci instrumentiști. Întorcându-se din nou spre Ceaikovski, muzicienii au ales Valse din Serenada pentru orchestră de coarde op. 48, un exemplu de muzicalitate dansantă. De altfel, niciuna dintre compozițiile lui Piotr Ilici nu are cum să te lase indiferent fie că ești cunoscător și iubitor al lucrărilor sale, fie că te afli la o primă audiție. Ei bine, și acest vals conține atâta dureroasă frumusețe, atâta nostalgie și melancolie, încât oricine va fi cel puțin atins. Și de această dată, sonoritatea ansamblului cameral a reușit să redea amplitudinea unei întregi orchestre mari. Ajunși la finalul concertului, ce ar fi putut fi mai potrivit pentru încheierea unei asemenea seri dacă nu prezența a două dintre cele mai cunoscute valsuri din repertoriul clasic – cel din actul I al baletului Lacul lebedelor și Valsul florilor din baletul Spărgătorul de nuci. Continui să fiu în admirația Ansamblului Cameral al Filarmonicii George Enescu a cărei măiestrie îi permite să compenseze cu brio lipsa unei orchestre. Dramatismul, forța expresivă, caracterul dansant ale celor două piese alese au fost, așadar, evidențiate cu rigurozitate și emoție de cei cinci instrumentiști (de această dată pian, vioară, violoncel, violă și contrabas).
Invitația la vals propusă de Festivalul Vara magică a prilejuit, astfel, nu doar o întâlnire cu unele dintre cele mai frumoase și melodioase valsuri din repertoriul clasic mai mult sau mai puțin cunoscut, dar a facilitat și accesul la un gen interpretativ care poate încă nu este atât de popular și îndrăgit în România pe cât ar merita – muzica de cameră. Prin programarea unei asemenea seri în cadrul festivalului, organizatorii le-au permis spectatorilor să descopere frumusețea intimității muzicale, precum și forța emoțională care de multe ori poate fi mai de impact din partea unuia sau câtorva soliști în loc de o întreagă orchestră.
Credit foto: Julia Style Photography
O cronică de Tudor Costin Sicomaș
