De paisprezece ani, vara în București capătă nuanțe strălucitoare pictate în sunete magice, atrăgând din ce în ce mai mulți iubitori ai artei, ai frumosului, ai muzicii în capitala noastră. Dacă toamnele au iz de Festival și Concurs Enescu, atunci cele trei luni fierbinți ale anului trebuiau să aibă, la rândul lor, un eveniment care să încânte sufletul publicului dornic de cultură și care pregătește, totodată, terenul pentru ceea ce urmează să se întâmple în fiecare an în septembrie. Festivalul „Vara Magică”, despre acesta fiind vorba, s-a instalat în inimile spectatorilor, făcându-și loc elegant și discret în conștiința tuturor celor care își doresc să beneficieze de seri încântătoare și în afara stagiunii. Un eveniment cultural de mare rafinament, organizat de 14 ani de Asociația Culturală „Lanto – Magia Muzicii”, care aduce în București, timp de două luni (iulie-august) orchestre și artiști atât din România, cât și din afara hotarelor și care a încercat și a reușit cu brio încă de la prima ediție să popularizeze muzica clasică, muzica cultă și în rândurile noilor generații de spectatori. De patru ani, mă declar eu însumi un spectator fidel al Festivalului „Vara Magică” și pot afirma că în fiecare an am fost din ce în ce mai încântat și impresionat atât de invitații de seamă de pe scena Ateneului Român, locul în care se desfășoară concertele, cât și de programul din ce în ce mai divers și care a crescut de la un la altul în ceea ce privește calitatea și complexitatea acestuia.
Ediția din 2025 a debutat fulminant în data de 2 iulie cu un superb concert susținut de unul din cele mai ambițioase și însemnate ansambluri instrumentale din țară – Camerata Regală. O orchestră aflată sub Înaltul Patronaj al Alteței Sale Regale Principele Radu care din 2009 desfășoară o amplă activitate concertistică, atât în România, cât și peste hotare, colaborând cu mari dirijori români și străini și care de fiecare dată reușește să impresioneze prin omogenitatea sonorității, prin interpretări deosebite ale marelui repertoriu, cât și prin diversitatea din ce în ce mai mare a lucrărilor alese. De această dată, în deschiderea celei de-a paisprezecea ediții a Festivalului „Vara Magică”, dirijorul Constantin Grigore, unul din membrii fondatori ai ansamblului, a ales un program pe care l-a intitulat Mozart Forever, alcătuit exclusiv din compoziții ale geniului de la Salzburg. Trei lucrări de maturitate ale lui Amadeus – Uvertura operei Le nozze di Figaro, Concertul pentru clarinet și orchestră în La major K. 622 și Simfonia nr 41 „Jupiter”. Seara a fost deschisă în forță de o interpretare strălucitoare a cunoscutei uverturi a operei Nunta lui Figaro căreia bagheta lui Constantin Grigore i-a insuflat un ritm mai alert și o sonoritate mai accentuată, această variantă mai „furioasă” anunțând într-o oarecare măsură influența pe care compozițiile mozartiene o vor avea asupra urmașului său, Beethoven. Pot afirma că, urmărind cu atenție această viziune asupra uverturii, am ajuns să înțeleg mai bine profunzimea revoltei muzicale pe care a constituit-o opera lui Mozart la vremea respectivă. Prin intempestivitatea interpretării, s-au revelat caracteristici ale compozițiilor târzii ale marelui Amadeus, acele puncte din care au urmat a se inspira cei care au dus mai departe moștenirea muzicală austriacă lăsată de acest geniu incontestabil.
A doua lucrare a serii a fost Concertul pentru clarinet și orchestră în La major K. 622, una dintre cele mai fermecătoare, delicate și melodioase compoziții mozartiene. Creatorul și-a încheiat lucrul la acest concert chiar cu câteva săptămâni înainte de moartea sa, transformându-l astfel în ultima bucată muzicală terminată de acesta, dar și într-un cântec de lebădă. O compoziție finală a lui Amadeus în care pare că tot ce este mai rafinat, mai luminos și, în același timp, mai nostalgic. Camerata Regală l-a avut invitat pe foarte tânărul clarinetist Petru Pane, un muzician care s-a impus deja ca o puternică prezență muzicală atât în țară cât și în străinătate, adunând deja numeroase premii la concursuri naționale și internaționale. Prezența sa pe scena Ateneului Român în cadrul acestui concert a constituit o mare surpriză și bucurie atât pentru mine cât, sunt convins, pentru mulți dintre spectatori. Interpretarea sa deosebită a reușit să surprindă nuanțele diferite ale fiecărei părți. Tumultul controlat al primei părți s-a aflat în contrast cu lirismul fin al părții a doua, în care Petru Pane a transmis prin sunetul catifelat al instrumentului său o emoție cu adevărat mângâietoare. Partea a treia, Rondo. Allegro a reprezentat o strălucitoare revenire la stilul acela ludic, tipic mozartian, exprimat și în prima parte de talentul interpretativ al tânărului solist, în timp ce orchestra l-a urmat cu grație și eleganță, fiind un partener mai mult decât un simplu acompaniator.
Cea de-a doua parte a serii a oferit reîntâlnirea publicului meloman bucureștean cu una dintre cele mai cunoscute și iubite compoziții mozartiene – Simfonia nr. 41 în Do major K. 551, supranumită „Jupiter” cel mai probabil de impresarul german Johann Peter Salomon, după moartea compozitorului. O izbucnire de artificii sonore printre care se strecoară dulceața, caracterul ludic tipic mozartiene, dar care totodată anunță viitoarele capodopere beethoveniene – toate acestea sunt caracteristicele acestei cele din urmă simfonii mozartiene. Iar Camerata Regală, sub bagheta lui Constantin Grigore au reușit să redea toate aceste aspecte care alcătuiesc complexa lucrare. Remarcabile au fost energia și vitalitatea pe care dirijorul le-a insuflat orchestrei, oferind sonorități luxuriante, interpretarea de față subliniind totodată caracterul contrapunctic al simfoniei. De asemenea, varianta propusă de Constantin Grigore și-a propus să evidențieze măreția sonoră și componistică a compoziției, ansamblul izbutind să redea cerințele acestui talentat dirijor care uimește și încântă de fiecare dată cu noi și inovatoare citiri ale marilor partituri clasice. Dacă prima parte, Allegro vivace, a fost o redare energică a exuberanței mozartiene binecunoscute, partea a doua, acel Andante cantabile a imprimat o atmosferă elegiacă și a subliniat de minune contrastul dintre forța primei părți și eleganța celei de-a doua, evocând în același timp profunzimea simfoniei. De altfel, pasajele în minor așa cum au fost redate de Camerata Regală și de viziunea lui Constantin Grigore au amintit de dramatismul unei alte lucrări târzii a lui Mozart – Don Giovanni – și, astfel, de tragismul destinului uman cuprins în această capodoperă lirică de maturitate. Încă o dată, dirijorul demonstrează că are o intuiție muzicală deosebită, găsind mereu echilibrul constant între pasajele energice, în forță, și țesătura sonoră catifelată, tipic mozartiană. Cea de-a treia mișcare, Menuetto. Allegretto-Trio-Menuetto, a oferit un intermezzo dansant pe care Constantin Grigore l-a condus cu fermitate, dar și rafinament, punând în evidență, pe rând, diversele instrumente solistice. Ultima parte, Molto allegro, debutează cu intensitate chiar mai mare decât Allegro-ul de început, subliniind și mai mult elementele de contrapunct, scriitura inovatoare (pe atunci) pe mai multe voci, fapt ce m-a ajutat în mod personal să înțeleg cu adevărat caracterul revoluționar al simfoniei supranumită pe bună dreptate „Jupiter”. Iată cât de importante sunt audițiile mai multor variante interpretative ale aceleiași compoziții și cum acest aspect poate modela înțelesurile pe care ți le oferă o anumită lucrare.
Fotografii preluate de pe pagina Festivalului „Vara Magică”
Un articol de Tudor Costin Sicomaș
