„Nemuritorul Beethoven”, un nou concert în Festivalul „Vara Magică”. O cronică muzicală de Tudor Costin Sicomaș
După un început elegant, jucăuș, nostalgic printr-un program integral Mozart cu Camerata Regală, tradiționalul Festival „Vara Magică” de la Ateneul Român, organizat de Asociația Culturală „Lanto – Magia Muzicii” și-a continuat călătoria prin fascinanta lume a muzicii culte cu un concert dedicat lui Beethoven, prezentând astfel un program având trei compoziții ale titanului de la Bonn. De această dată, superba sală a Ateneului a fost umplută din nou până la refuz de cei care și-au dorit nu doar să asculte acest program integral beethovenian, dar care au vrut să descopere și un ansamblu instrumental proaspăt – Orchestra de Tineret a Republicii Moldova dirijată de britanicul Benjamin Ellin – și să se bucure, de asemenea, de prezența unui trio desăvârșit de soliști – Sînziana Mircea (pian), Alexandru Tomescu (vioară), Ștefan Cazacu (violoncel). Așadar, un regal sonor și interpretativ care nu a avut nicio altă șansă decât de a fi aplaudat minute în șir de un public entuziast și entuziasmat.
Dacă Mozart este considerat marele geniu al istoriei muzicii, cu o infinitate deconcertantă și impresionantă de linii melodice diverse, toate cristalizându-se totuși într-un stil recognoscibil, despre Beethoven pot spune că este un enfant terrible al perioadei de tranziție de la clasicism la romantism, cu dramatismul său inconfundabil, cu accentele sale copleșitoare, cu forța expresivă indiscutabilă. De fiecare dată când asist la o seară cu compoziții ale lui Beethoven, la fiecare audiție a unor lucrări ale sale sunt transportat într-un univers cu totul aparte, populat de emoții extraodinar de puternice și de un sentiment permanent care balansează între furie și înălțătoare pasiune și grație. Desigur, nu vorbim de o grație sonoră, pentru că aproape toată opera beethoveniană este traversată de sonorități teribil de intense, neavând aproape nicio clipă nimic în comun cu ludicul, dantelăria și delicatețea mozartiană. Totuși, lucrările compozitorului german vin parcă pentru a completa dar și pentru a da un răspuns în stilul sturm und drang lucrărilor precursorului său de la Salzburg. Niciodată nu am considerat că Mozart și Beethoven se exclud unul pe celălat sau că se află la poli diferiți. Dimpotrivă, cei doi sunt complementari tocmai prin abordările lor diferite, dar care au o cursivitate, creația lui Mozart găsindu-și cursul natural în apariția compozițiilor lui Beethoven.
Seara de 9 iulie a debutat cu una dintre cele mai cunoscute uverturi de concert beethoveniene, „Coriolan”. Inspirată de piesa dramaturgului austriac Heinrich Joseph von Collin despre marele general legendar roman (a nu se confunda cu piesa cu același titlu a lui Shakespeare, a cărei acțiune diferă destul de mult de varianta lui von Collin, reflectată de altfel în compoziția titanului de la Bonn), uvertura de concert op. 62 este o adevărată desfășurare de forțe tipică stilului componistic al lui Beethoven. Dramatismul destinului lui Coriolan este surprins de minune încă de la primele acorduri tumultoase. Apoi, caracterul războinic al acțiunii piesei lui von Collin se desfășoară sonor într-un crescendo din ce în ce mai accentuat pentru a se sfârși neașteptat în câteva acorduri ce se pierd în neant asemeni morții surprinzătoare a generalului la porțile Romei. Interpretarea din deschiderea concertului de față a fost una corectă, dar căreia i-a lipsit o anumită strălucire. Fie din cauza emoțiilor tinerilor instrumentiști, fie din cauza unei neconcordanțe dintre dirijor și aceștia, uvertura „Coriolan” în tălmăcirea Orchestrei de Tineret a Republicii Moldova sub bagheta lui Benjamin Ellin nu a reușit să redea la adevărata intensitate dramatismul acestei compoziții tulburătoare. Totuși, seara a continuat într-un ritm din ce în ce mai alert și mai îmbucurător, ceea ce mă face să conclud că neîmplinirea piesei de început a fost cauzată și de faptul că aceasta a fost momentul de încălzire a orchestrei și a dirijorului. Căci ceea ce a urmat a fost o incredibil de reușită și frumoasă desfășurare de forțe muzicale.
Seara a continuat cu neobișnuitul, inovativul și unicul triplu concert pentru pian, vioară, violoncel și orchestră op. 56 dedicat principelui von Lobkowitz, unul din marii și foarte cunoscuții patroni ai compozitorului. Unic atât în creația lui Beethoven, cât și în literatura concertistică universală. Această deosebită îmbinare a unui trio de instrumente soliste care-și integrează armoniile preluate din muzica de cameră în rama mult mai amplă a unui concert instrumental cu orchestră mare este încă o dovadă a inventivității lui Ludwig, precum și a experimentelor sale în materie de compoziție, marcând excepțional perioada de tranziție a sa dinspre un repertoriu de factură clasică spre unul caracterizat mai mult de eroismul romantic. Concertul a beneficiat de interpretarea ireproșabilă a trei soliști celebri, fiecare virtuoz ai instrumentului pe care-l stăpânește: Sînziana Mircea (pian), Alexandru Tomescu (vioară) și Ștefan Cazacu (violoncel). Partea întâi, un Allegro cu mult mai liric decât celelalte părți de început ale concertelor de pian și de vioară, a fost marcat de un tempo mai lent care a dezvălui din plin tema principală și motivele muzicale ale mișcării. Porțiunea solistică a debutat prin tușeul catifelat al arcușului lui Ștefan Cazacu ce a făcut să răsune culorile întunecate și frumoase ale violoncelului. A fost dublat de binecunoscuta eleganță lui Alexandru Tomescu și, mai apoi, triplat de sunetul maiestuos al pianului bine stăpânit de atingerea când fermă, când delicată a Sânzianei Mircea. Orchestra s-a alăturat într-un dialog bine susținut din punct de vedere ritmic și al intensității sonore, eliberând treptat strălucirea ce a lipsit uverturii. Încă din această parte întâi s-au remarcat virtuozitatea lui Alexandru Tomescu și a lui Ștefan Cazacu aflate, la rândul lor, într-un intens și super discurs muzical cu forța expresivă a Sânzianei Mircea. Reluarea temei muzicale către finalul Allegro-ului este realizată cu delicatețe de violoncel și de vioară, preluată mai apoi într-un crescendo furibund și impresionant de către pian. Poate mai mult decât în oricare altă creație beethoveniană de gen, în triplul concert explozia sonoră se împletește cu delicatețea și lirismul (atât de rare în creațiile compozitorului) și sunt duse la un nivel superior într-o operă de mare intensitate și dramatism. Partea a doua a concertului a debutat grațios cu ajutorul lirismului melancolic pe care Ștefan Cazacu îl exprimă prin tușeul său deosebit. În acest Largo elegant am putut admira mai îndeaproape frumusețea sunetului pianului sub atingerea delicată a Sânzianei Mircea într-o interpretare inconfundabilă. De asemenea, se evidențiază Alexandru Tomescu cel ce oferă o lectură marcată de nostalgie a partiturii de vioară. Trebuie să adaug un aspect extrem de important în contextul triplului concert – comunicarea sonoră și interpretativă dintre cei trei soliști s-a dovedit a fi impecabilă, chiar și fără ca aceștia să se privească, totul desfășurându-se la nivel senzorial și emoțional. Ultima parte a triplului concert a fost marcată de trecerea fină dinspre Largo spre Rondo alla polacca realizată exemplar de cei trei soliști care se întrec în artificii sonore executate cu o tehnică impresionantă. Virtuozitatea fiecăruia este etalată cu asupra de măsură prin preluarea temei de la un instrument la altul ca într-un „ping pong” muzical rafinat. Orchestra sub atenta și inspirata conducere a lui Benjamin Ellin continuă să susțină dialogul cu cei trei interpreți, evidențiindu-se, la rândul ei, în momentele individuale printr-un sunet închegat, omogen, totul conducând spre finalul strălucitor și triumfător, în binecunoscutul stil beethovenian. Prestația artistică a celor trei soliști a fost răsplătită cu urale și aplauze îndelungate de publicul entuziasmat, fapt ce i-a determinat pe muzicieni să ofere un bis inedit – tango-ul La muerte del angel de Astor Piazzolla în transcripție pentru pian, vioară și violoncel, moment în care Sînziana Mircea, Alexandru Tomescu și Ștefan Cazacu s-au dezlănțuit într-o interpretare pasională și plină de virtuozitate, primind din nou admirația foarte sonoră a spectatorilor.
După o pauză binemeritată, seara a continuat cu o interpretare aparte a Simfoniei a șaptea. Cu această ocazie, Orchestra de Tineret a Republicii Moldova și-a recăpătat adevărata strălucire ce îi lipsise în uvertură și care începuse să apară încă din timpul triplului concert. Pe lângă forța tipic beethoveniană, datorită lecturii atente la detalii a dirijorului Benjamin Ellin s-a revelat dimensiunea profundă a compoziției prin alternarea intensităților, prin pauzele atât de importante pe care Ellin a știut să le controleze. Tema principală s-a dezvăluit printr-o explozie sonoră pregătită de o parte introductivă ușor jucăușă redată admirabil de cele două flaute aflate în dialog cu partida de vioară. Dirijorul pune în evidență, de asemenea, caracterul dansant al acestui Vivace conducând orchestra cu energie în timp ce echilibrează nuanțele diferitelor partide instrumentale. Așa cum aminteam, rar găsești în paginile componistice beethoveniene momente de delicatețe sau de intensitate sonoră mai puțin accentuată. Astfel, și în a doua parte a simfoniei a șaptea, orice urmă de grație și delicatețe este rapid eclipsată de caracterul tragic cu sonorități de marș funebru pe care Beethoven a știut atât de bine să le redea și pe care orchestra l-a pus bine în valoare de sunetul și ritmul temperat condus în crescendo spre un apogeu dramatic. Acesta a fost momentul în care ansamblul instrumental a prins uniformitatea necesară redării unei asemenea partituri, subliniindu-se omogenitatea și închegarea sunetului. În același timp, Ellin imprimă o eleganță a interpretării pe care orchestra o preia imediat. Pe lângă aspectul funebru, Allegretto-ul de față are și un caracter meditativ care îl traversează subtil, delicat și care reverberează în special în finalul mișcării, în care sunetul se pierde într-o atmosferă nostalgic-tragică. Cea de-a treia parte a simfoniei, scherzo-ul în Presto atât de cunoscut și plăcut beneficiază de o interpretare vioaie și energică, în ciuda unor mici decalaje dintre partide la începutul mișcării (decalaje ce trebuie notat că au fost insesizabile pentru o ureche mai puțin formată). Caracterul ludic, săltăreț alternează cu acel avânt triumfător, înălțător și eroic al romantismului incipient din această perioadă creatoare a lui Beethoven. Concluzia simfonică din partea a patra s-a dezvăluit drept una tipic pentru o lucrare beethoveniană de asemenea anvergură constând într-o explozie sonoră de o intensitate și profunzime cum numai complexul și dificilul compozitor german izbutea să creeze și pe care Benjamin Ellin a reușit să le surprindă din plin. Finalul în sine s-a desfășurat amplu, precum o furtună muzicală care crește și descrește în intensitate, urcând în cele din urmă spre armoniile eroice și înălțătoare.
După aplauzele furtunoase binemeritate, Orchestra de Tineret a Republicii Moldova și dirijorul Benjamin Ellin au oferit publicului un mic cadou muzical de un lirism dramatic aflat în completă opoziție cu programul serii, dar pe care l-a completat admirabil – Valse triste de Jan Sibelius. Nostalgia dulce-amăruie tipică a compozitorului finlandez a răzbătut din armoniile duioase, melancolice, chiar tragice pe alocuri pe care ansamblul instrumental le-a redat cu o grație, eleganță și forță expresivă covârșitoare. Un final cum nu se putea mai potrivit și mai mângâietor pentru o nouă și frumoasă seară de muzică clasică oferită în cadrul Festivalului „Vară Magică”.
O cronică de Tudor Costin Sicomaș
Fotografii preluate de pe pagina Lanto Vară Magică. Credit foto: RaduFoto
