Între viață și moarte este mereu un urlet. O ființă se naște și alta moare. Amândouă în același timp. Orologiul ticăie atât pentru viitorul mort, cât și pentru prezentul născut. Pământurile patriei sunt infestate. Oamenii se anulează unii pe alții și pe ei înșiși. Vârtejurile răutății riscă să dezbine poporul. Și în toată vrajba asta o învățătoare își continuă misiunea, menirea, SARCINA ce i s-a oferit de Sus și le predă copiilor din sat, elevi simpli, dar dornici de cunoaștere. Tabla înmulțirii, geografia și, nu în ultimul rând, literatura. Dar pe cea din urmă le-o ascunde în spatele unei forme false, o dictare, de parcă ar vrea să eludeze ochiul dușmanului ce urmărește știrbirea bucuriei învățării de către cei tineri. Și așa li se deschide copiilor privirea către creația lui Marin Sorescu. “Matca”. Și așa își începe povestea scenică tragică și miraculoasă regizorul Alexandru Hausvater. Oferindu-ne șansa nouă, publicului-copil (încă poate inocent) din sală să ne reîntâlnim cu această operă care nu este nici doar dramatică, nici complet poetică, nici pe îndelete filosofică. Poate cea mai complexă parte a trilogiei “Setea muntelui de sare”, dar totuși cea care pare ca oferă cel mai sclipitor licăr de speranță, în cele din urmă. Și regizorul nu scapă ocazia de a sublinia acest optimism printr-o construcție nu mai puțin decât spectaculoasă, cu atât mai mult cu cât vorbim de mica scenă a Teatrului Dramaturgilor Români. Un spațiu transformat de Alexandru Hausvater printr-un decor multifuncțional foarte expresiv și ingenios, realizat de Liviu Alecu, un loc ce devine din ce în ce mai mult, pe măsura avansării spectacolului, o matcă a haosului cosmic, o lume apocaliptică și post-apocaliptică, amintind parcă de “Fin de partie”-ul beckettian, dar pe care regizorul și scenograful îl colorează și îl schițează în desene naive de copii de școală și din care iese triumfător Pruncul – promisiunea unei lumi mai bune (oare?), a unui viitor mai sigur (într-adevăr?).
Iată că la momentul aniversar când TDR împlinește opt ani de existență, aceasta cifră magică, sugerând parcă aspirația către o infinită măreție verticală, se petrece miracolul întregirii trilogiei „Setea muntelui de sare” de Marin Sorescu, Teatrul Dramaturgilor Români devenind, astfel, singura instituție de spectacole din România care se poate lăuda cu toate cele trei titluri aflate simultan în repertoriul curent.
Umorul lui Marin Sorescu nu lipsește nicidecum din textul acesta atât de profund și șocant, pe alocuri. Și, din nou, Hausvater cu ironia sa fină, cu aciditatea și luciditatea care îl caracterizează, îi dăruiește luminile rampei în acest sens lui Claudiu Bleonț. Și în mod evident, actorul știe să se folosească de voce, de trup, de fizicalitate și mimică, scoțând în evidență caracterul cu adânci rădăcini populare ale Moșului, cu replicile sale pline de tâlc – fie amuzant, fie cu o undă de tragism. Dar mereu traversate de înțelepciunea aceea strămoșească ce răsună din fiecare cuvânt scris vreodată de Sorescu. Ca pendant al Moșului ne apare Irina, strălucitoare ocazie de a o revedea pe scena bucureșteană pe una dintre cele mai inteligente, iscusite și înzestrate actrițe românce – Ofelia Popii. Irina ei este un personaj complex, parcă cu mult mai mult decât l-a scris poetul-dramaturg. Sigur, la această imagine contribuie și viziunea regizorală inedită a lui Alexander Hausvater. Dar modalitatea în care Ofelia Popii adaugă carnalitate unui personaj atât de încâlcit, de a ne da șansa să-i urmărim traseul de la învățătoarea plină de viață, trecând mai apoi la paroxismul durerilor facerii, parcurgând lehamitea realizării ca a adus un copil pe lume într-un univers strâmb și încheind cu triumful mamei-eroine care nu își salvează pruncul, ci își duce la îndeplinire SARCINA de a continua specia umană (acel strigăt plin de speranță: “respiră! Respiră măi! Respiră” m-a dus cu gândul la strigătul lui Mutter Courage) – toate acestea au demonstrat încă o dată măiestria actriței, felul ei aparte de a înțelege personajul și de a transmite mesajul dramaturgului, tălmăcindu-l publicului.
Ceea ce reușește Hausvater în plus este să aducă în scenă și celelalte personaje, permițându-le o desfășurare în plin, oferindu-le momente prin care să se evidențieze, astfel încât publicul să poată să le ia și pe ele acasă în suflet și în gând. Așadar, cuplul logodnicilor damnați de apele potopului real și metafizic le revine Ioanei Calotă și lui Ioan Paraschiv. Ea întrupează o tânără (poate) fecioară, aflată (cine știe?) la prima iubire, trăind îndrăgostirea cu puritatea unui copil, aspecte pe care actrița le evidențiază printr-o construcție a personajului ce îmbină ludicul cu accentele dramatice și, în cele din urmă tragice, când viața Logodnica devine doar un corp înțepenit (și iată că se dovedesc și aptitudinile fizice ale actriței în acel dans semi-inert din brațele partenerului său). Logodnicul Ioan Paraschiv pare a fi întruparea herculeană a unui tânăr plin de viață, dar timid și stângaci la început, care preia încetul cu încetul avântul și entuziasmul iubirii de la Ea, actorul evidențiindu-se printr-o virtuozitate a mișcării scenice, alăturându-se, în cele din urmă, dansului nebun și epuizant al morții care se abate asupra lumii.
Distribuția este ingenios completată cu încă două figuri feminine – Andreea Tănase și Antonia Boantă – care preiau multiple roluri. Prima dintre acestea devine, pe rând, elevă și una din cele trei momâi (așa cum este numit personajul în textul lui Sorescu), fiind de fapt, în a doua ipostază, una din cele trei prezențe păgâne care îndeplinesc, pe rând, funcțiile de bocitoare și ursitoare. Alături de Ioan Paraschiv și Ioana Calotă, aceste trei personaje misterioase beneficiază de o costumație de inspirație fantastică, inspirat create de Viorica Petrovici (care și de această dată dă dovadă de o viziune cu totul specială asupra costumelor de teatru, în complet acord cu ideile regizorale), la care se alătură câte un simpatic instrument alcătuit din obiecte casnice pe care acestea le folosesc în cadrul ritualurilor alternative de naștere și moarte. Antonia Boantă este, la rândul său, când elevă, când narator, când figura inexorabilă a morții conducătoare de orologiu care ticăie implacabil timpul rămas până când bătrânul va face loc tânărului, vechiul va face loc noului.
Tot universul acesta semi-fantastic, semi-apocaliptic este încadrat, după cum am spus deja, într-un spațiu scenografic detaliat și evocator atât pentru lumea lui Marin Sorescu, dar și pentru viziunea regizorală, foarte ingenios și cu multe funcționalități, creat de Liviu Alecu. I se alătură excelenta grafică de animație realizată de Mădălina Anton, imitând desenele copilăriei și care plasează în spațiu acțiunea, redând în stil pictural naiv lumea satului. Iar această grafică este pusă în operă prin video design-ul impecabil semnat de Constantin Şimon. Lightning design-ul complex gândit de Mihai Elian Culiță conturează spațiile desfășurării acțiunii, scoțând în evidență fiecare personaj în momentele cheie. Iar muzica originală creată de Valeriu Borcoș se află la confluența mai multor stiluri, îmbinând temele și motivele folclorice cu accente fantastice și cu ritmuri mai moderne spre a sublinia caracterul de farsă tragică pe care Alexander Hausvater l-a dorit pentru această montare. Pentru că, într-adevăr, prin viziunea sa unică (până acum și pentru mine), acest regizor controversat și mereu inventiv a reușit încă o dată să mă și să ne cucerească prin propunerea sa încărcată de simboluri, îmbrăcată în dulcele zâmbet amar împrumutat din întreaga operă soresciană, dar aducând totuși toată acea filosofie complicată în secolul al XXI-lea și punând publicul față în față cu câteva întrebări care macină: “avem nevoie de un potop purificator?”; “mai există speranță pentru viitor?”; “ce fel de moștenire lăsăm celor nou-veniți în această lume?”; “mai putem face ceva pentru salvarea noastră și a celor ce ne urmează?”.
Și într-un tablou social atât de tulbure ca cel pe care îl traversam acum, “Matca” lui Sorescu și a lui Hausvater nu poate decât să devină un colac de salvare de care cei (oh, prea) puțini care pășesc într-o sală de teatru să se agațe. Pentru că în timp ce în lumea lui Sorescu “e atâta umiditate” și plouă într-una, aici, jos, între noi…Pământurile patriei sunt infestate. Oamenii se anulează unii pe alții și pe ei înșiși. Vârtejurile răutății riscă să dezbine poporul. Dar ploaia vine și spală murdăria, dizolvă negura din suflete, distruge neomenia. Și ieșim, poate, mai curați. Recunoscători pentru purificare, Marin Sorescu și Alexandru Hausvater.
Un articol de Tudor Costin Sicomaș
Credit foto: Teatrul Dramaturgilor Români și Augustina Iohan
