Motto: Mă trezesc în fiecare dimineață să bat ca descreierata din inimă
O fată. O imensă bucătărie albastră. O lume de dincolo de spațiu și timp. Apoi respirații. Bătăi de inimă din ce în ce mai sacadate și mai rapide. Ca un ceas. Ca un orologiu al sufletului. O pendulă a vieții și a morții care bate neîncetat. Tot așa cum începe să ticăie și ceasul etern din pieptul Ofeliei. Ofelia lui Hamlet. Cea al cărui destin este îndelung controlat de bărbații și de societatea de curte a Danemarcei. Dar, de fapt, nu despre asta este vorba în spectacolul despre care citiți acum. Nicidecum. Ofelia.Afterlife este o meditație extrem de profundă, onestă, fără perdea, frustă, ancorată în adevăr despre condiția femeii de ieri și de azi. Și nu numai. Este o discuție asupra unor teme uriașe ce au făcut subiectul multor tratate, tomuri și dezbateri de-a lungul timpului: viață, moarte, iubire împărtășită și necondiționată, nebunie, suflet, viața de apoi. Totul spus și scris într-un stil cât se poate de poetic, cu tente filosofice puternice într-un text strălucit conceput de Dan Coman, unul dintre cei mai interesanți prozatori poetici români de azi. Un lung monolog scris special pentru una dintre cele mai versatile, expresive și complexe actrițe – Antoaneta Cojocaru. Un munte de talent, un vulcan scenic ce știe de fiecare dată să-și dozeze interpretările, creând un echilibru iscusit între finețea rostirii, tumultul trăirilor și eleganța mișcării scenice.
Și în Ofelia.Afterlife, Antoaneta își dă frâu liber creativității, construind un personaj care marchează spectatorii prin frustețea cu care redă toate stările contradictorii și complementare ale personajului titular, dar și printr-o corporalitate și fizicalitate a jocului scenic uimitoare. Abilitățile sale de dansatoare sunt puse în valoare din plin și de data asta prin coregrafia inspirată și foarte expresivă a Ioanei Marchidan, cea care reușește să dubleze prin mișcările ample – uneori caracterizate de zbateri, alteori curgătoare – chinurile interioare, agitația Ofeliei, cea aflată dincolo de viață, dincolo de moarte. De asemenea, imaginea femeii așteptând mântuirea și ieșirea de sub ape, este dublată de prezența fetiței-Ofelia, interpretată magistral de foarte tânăra Diana Dancu, o mică artistă pe care o putem urmări și în spectacolele Operei Comice pentru Copii și care în spectacolul conceput de Antoaneta Cojocaru își demonstrează expresivitatea și profunzimea stărilor în fiecare apariție scenică prin care oglindește și sprijină, în același timp, toate trăirile alter-ego-ului său matur.
Scenografia este semnată de Vladimir Turturică, cel care și de această dată pare că s-a întrecut pe sine, construind un spațiu vast, transformând și mărind parcă scena Sălii Mari a Teatrului Metropolis. O bucătărie spațioasă care devine, pe rând, dormitor, cameră de zi, anticameră a fricii, mormânt și purgatoriu. Nuanțe de albastru, bleu, turcoaz ce redau atmosfera subacvatică a lumii Ofeliei cea înecate. Obiecte de recuzită bine ascunse și care, odată dezvăluite de actriță, prind însemnătate în desfășurarea acțiunii și în revelarea adevărului interior al personajului. Și o imensă pânză translucidă care stă suspendată deasupra scenei, parcă pentru a sublinia atât starea de vis, cât și dihotomia viață-moarte, vis-realitate, purgatoriu-paradis. Și prin acest strat fantomatic așezat strategic de ingeniosul scenograf peste bucătăria cu tentă infernal-acvatică, Ofelia încearcă cu disperare să comunice cu cei de dincolo. E cineva acolo? E cineva acolo? E cineva acolo? – se aude ritmat și sacadat strigătul disperat al unui suflet izolat, al unei femei care a reușit, prin moarte, să-și învingă viața și soarta lipsite de independență. În plus, ceea ce reușește scenograful este și să adauge o dimensiune metafizică a realității Ofeliei, prin acea simbolică și foarte de efect ninsoare ce spală tot trecutul tinerei femei, dar și prin introducerea pământului în lumea de sub ape, subliniind atracția inevitabil telurică a unui personaj care a murit prin înecare – ce frumos paradox, ce frumoasă complementaritate. Mi se face poftă de pământ este replica cea mai grăitoare și cea mai plastică în acest sens pe care Antoaneta Cojocaru o rostește apăsat, cu o credință de nestrămutat, îndreptându-se cu aviditate spre avanscena acoperită de un pământ parcă primordial.
În tot acest univers adunat pe scena teatrului, în toată această lume din care Ofelia nu poate evada nici pe fereastră, nici pe ușă, fiind prinsă precum în infernul lui Sartre din Cu ușile închise, femeia aceasta atât de chinuită de bărbații din jurul ei cât timp fusese în viață, învață să se conștientizeze. Învață mântuirea și iertarea, atât a celor care nu au ținut cont de personalitatea ei, cât și a ei însăși tocmai prin jocurile de rol (și de putere) pe care le întreține cu imaginile tatălui, fratelui, lui Hamlet, regelui și reginei pe care și le-a creat în mintea ei. De altfel, una dintre replicile care rămân suspendate în afara timpului și spațiului scenic, ștampilate puternic în gândul spectatorilor, este Toate depinde de mintea mea!. Și oare nu astfel ni se desfășoară și existențele noastre, ale tuturor? Nu tot așa ne creăm și noi proiecții ale celor din jur, ale unei vieți dorite și nu încercăm mereu, în fiecare moment, să ne modelăm traseul destinului bazat pe gândurile, dorințele, speranțele noastre? Iată, deci, cât de personal poate fi interpretat mesajul acestui text și al acestui spectacol creat cu rafinament, dar și cu o virtuozitate a cuvintelor și a jocului scenic. În plus – și acum cred că este momentul oportun – intră în scenă și atmosfera sonoră pe care o creează excelent trupa Beethoven Crisis, a cărei solistă, compozitoare și textieră este Maria Bucur, una dintre cele mai carismatice, talentate și complexe artiste vocale întâlnite.
Mai mult decât atât, Maria demonstrează în Ofelia.Afterlife că este și o actriță foarte înzestrată, preluând mantia unui al doilea alter-ego al Ofeliei, unul format din fumul muzicii pe care o creează, alternând acest rol cu cel al prezenței terifiante și, totuși, seducătoare a Fricii, cea care o apără și o atacă, în același timp, pe protagonistă. Nu pot să nu fac o paralelă cinematografică a scenei dintre Ofelia și Frică, aflate la masă, jucând șah, căci îmi aduce aminte la fiecare reprezentație de celebrul cadru din capodopera A șaptea pecete a lui Ingmar Bergman în care Bengt Ekerot (Moartea) joacă șah cu Max von Sydow (cavalerul Antonius Block). Poate tocmai aici, în această scenă extrem de puternică, în care Ofelia își materializează verbal temerile, rezidă una din cheile pătrunderii înțelesurilor spectacolului. Frica devine, conform textului, străjerul personajului (și al fiecăruia dintre noi), totodată parcă cerând să fie învinsă pentru ca Ofelia să poată trece încă un prag în drumul său spre mântuirea și iertarea finale. Și în tot acest parcurs alături de oglindirea fetiței și apărarea Fricii, sufletul femeii prinse în purgatoriul acvatic întâlnește un al treilea salvator – frumoasa, misterioasa și imposibil de prins Pasărea Albastră, pe care, iată, Ofelia o poate ține în mână alături de scrisorile dintre ea și Hamlet și o poate privi aievea în spiritul omniprezent și la fel de albastru al lui Polonius. De menționat sunt virtuozitatea, iscusința și talentul Mariei Bucur de a da naștere întregii coloane sonore pe parcursul repetițiilor și pornind exclusiv de la textul lui Dan Coman pentru a crea o punte sonoră puternică între replicile Ofeliei și lumea auditivă care o înconjoară. De altfel, întreaga reprezentație este precum o țesătură multicoloră, dar având fire interconectabile și logice: dramaturgia-muzica-scenografia-costumele.
Un alt aspect care întregește din punct de vedere vizual și metaforic montarea textului lui Dan Coman este reprezentat de superbele costume create de Iolanda Mutu – un foarte talentat designer care și de această dată se întrece pe sine însăși. În primul rând iese în evidență rochia vaporoasă a Ofeliei, cu puternice influențe renascentiste, de un alb imaculat și care în partea de jos are nuanțe de bleu și turcoaz spre a sugera legătura indisolubilă dintre personaj și mediul acvatic în care-și resuscitează existența în fiecare zi. În plus, mantia de început de un verde închis crud sugerează delicat înveșmântarea personajului în acel material plutitor reprezentat de algele care își duc existența nederanjate pe fundul lacului-mormânt. Desigur că și rochia fetiței o oglindește în oarecare măsură pe cea a alter-ego-ului matur, cu toate că în cazul ei, albul este singura culoare (non-culoare, de fapt) prezentă pe material, subliniind puritatea absolută a acestei amintiri când fantomatice, când palpabile. În opoziție, Frica este înveșmântată complet în negru, într-un costum cu tentă ușor dominatoare, tocmai spre a scoate în evidență caracterul pregnant aflat, totodată, în umbră pe care îl are acest personaj. Nu în ultimul rând, pentru a accentua și mai mult atmosfera pe alocuri luminoasă, pe alocuri apăsătoare a spectacolului, Alin Popa a conceput un light design în acord cu viziunea regizorală și cu cea scenografică, creând astfel un concept de lumini care subliniază importanța fiecărui protagonist de pe scenă.
Iată: Ofelia.Afterlife – un spectacol-filosofie, un spectacol-poezie, un spectacol-meditație. O dezbatere continuă despre condiția umană. Un discurs scenic excelent în care frica de bătrânețe (Mi-e frică de mirosul de bătrân), frica de moarte, dar și acceptarea acestora, devin laitmotive pregnante. Ofelia.Afterlife – un text memorabil al unui prozator care se dovedește deopotrivă un poet și un dramaturg fascinant: Dan Coman. Ofelia.Afterlife – un prilej de a pătrunde în mintea, gândurile și sufletul Antoanetei Cojocaru pentru a descoperi cheia tehnicii bucuriei. Pentru că, nu-i așa?, – Bucuria e o chestie care ține de tehnică. Ofelia.Afterlife – un joc de-a viața, un joc de-a moartea, o pendulare constantă între vis și realitate. Ofelia.Afterlife – o uriașă creație de echipă pe care orice teatru ar fi invidios, o montare care are merita să stea alături de oricare altă mare creație scenică contemporană. Un spectacol ce sper să fie preluat și să rămână în repertoriul Teatrului Metropolis încă multe stagiuni de acum încolo.
𝐎𝐅𝐄𝐋𝐈𝐀.𝑨𝙛𝒕𝙚𝒓𝙡𝒊𝙛𝒆
de Dan Coman
Cu:
Antoaneta Cojocaru
și Beethoven Crisis
(Maria Bucur, Andrei Mancaș, Răzvan Balașov, Vlad Ploeșteanu)
cu participarea Dianei Dancu
Decor: Vladimir Turturică
Costume: Iolanda Mutu
Coregrafie: Ioana Marchidan
Regie și producție video: Dorel Mihăilă
Lighting design: Alin Popa
Muzică originală: Maria Bucur
Asistență regie: Cristiana Ioniță și Daniel Pascariu
Un spectacol de: Antoaneta Cojocaru
Susținut de: JTI România, Aqua Carpatica, UNITER
Parteneri: Ruvix, Primo Prod
Mulțumiri: Gilda Lazăr, Valentina Vesler, Radu Nica, Viorica Manea, Alexandru Sprânceană
O producție Laboratorul de Artă
Un articol de Tudor-Costin Sicomaș
Foto credit: Mihaela Petre, Dinu Lazăr, Dan Moruzan (unele fotografii au fost preluate de pe Liternet.ro)
