Spectacolele-eveniment în România erau destul de rare în trecut. Cel puțin, în anii adolescenței și studenției mele. Nu am avut multe ocazii să văd la București actori, balerini, regizori, dirijori, cântăreți străini sau români cu cariere internaționale. Mai degrabă, când puteam, mergeam eu după ei în anumite locații din Europa pentru a mă bucura de arta lor. În ultimii 5-10 ani, însă, a existat o deschidere enormă față de asemenea evenimente. Atât din partea organizatorilor culturali și instituțiilor de spectacole din România, cât și din partea artiștilor invitați înșiși. Astfel se face că am reușit în cei mai recenți ani să aplaud pe scenele bucureștene și românești creatori și interpreți de talie mondială. Fie că vorbim de balerini și soliști de operă care fac săli pline la New York, Milano, Tokyo, Londra, Paris, fie că vorbim, fie că ne referim la regizori al căror nume atrage public din toate colțurile lumii, Bucureștiul și România au devenit un punct de interes pentru toți aceștia. Și, pe lângă bucuria noastră, a publicului, de a-i urmări ori asculta pe acești invitați, este important și aspectul de turism cultural pe care îl dezvoltă aceste practici de organizare de evenimente cu artiști de marcă.
Nu este de mirare, atunci, că în seara asta, la Opera Națională București am auzit nenumărate limbi străine în rândul publicului venit, probabil, din întreaga Europa sau aflându-se din întâmplare la București. Motivul l-a constituit prezența, pe scena ONB, a tenorului italian Vittorio Grigolo, unul dintre cei mai talentați, complecși și carismatici soliști din întreaga lume. Mai mult, publicul bucureștean și cel aflat în capitală l-a putut aplauda pe deosebitul artist într-unul dintre cele mai de succes roluri ale sale – Mario Cavaradossi din “Tosca” de Giacomo Puccini. Încep într-un ton personal și subliniez faptul că nu cred că exista, pentru mine, un mod mai frumos de a reveni în sala operei după o pauză lungă și după o interesantă, dar obositoare călătorie. Indiferent de starea de spirit care aș fi avut-o înainte de spectacol, ea a dispărut ca prin minune doar la auzul acordurilor de început ale capodoperei pucciniene. Nu doar pentru că “Tosca” rămâne în top 5 al operelor preferate, dar și pentru că știam că urmează să îl văd și să îl ascult în rolul principal masculin pe cel pe care în urmă cu 14 îl urmăream fascinat pentru prima oară în “Faust”-ul lui Gounod pe scena Royal Operă House, alături de Angela Gheorghiu și René Pape. Încă de atunci m-au vrăjit timbrul cald, prezența frapantă, tehnica deosebită a acestui tenor care pe atunci avea doar 33 de ani, dar care a ridicat imensa sală a operei londoneze în picioare. Și astăzi mi s-a reconfirmat fascinația pe care am simțit-o atunci și pe care am retrăit-o cu fiecare înregistrare audio și video a cărui protagonist este Vittorio Grigolo. În seara asta, tenorul a strălucit în mod excepțional într-unul din cele mai frumoase, dificile și celebre roluri din repertoriul dedicat vocii sale. Cavaradossi, în tălmăcirea vocală și scenică a lui Vittorio Grigolo, a căpătat profunzime, am putut descoperi un bărbat în floarea vârstei înflăcărat de dragostea pentru frumoasa Tosca, ațâțat platonic de frumusețea marchizei Attavanti pe care o picta în secret, inflamat de ideile revoluționare anti-napoleoniene și, totodată, delicat, sensibil și, în cele din urmă, deznădăjduit până la disperare de moartea la care l-au împins propriile pasiuni. Fiecare dintre aceste caracteristici s-a dezvăluit treptat, din gesturi, din priviri, din mimica feței și, mai ales, din interpretarea vocală, însoțită de o muzicalitate deosebită, din inflexiunile și accentele puse pe anumite cuvinte, din nuanțele date anumitor fraze muzicale, nuanțe pe care până acum nu le auzisem la alți interpreți ai acestui rol. O voce puternică, străbătând sala de aproape 1000 de locuri a operei bucureștene, a izbucnit frenetic la auzul înfrângerii lui Napoleon la Marengo – o “Vittoria! Vittoria” excelentă, cu sunetul clar, curat, pătrunzător. În același timp, “O dolci mani” din începutul duetului din actul 3 a fost nuanțat cu multă duioșie a bărbatului ce recunoaște forța feminină de a învinge răul. O “Recondita armonia” plină de pasiune față de femeia iubită, dar ascunzând și o tainică licărire de admirație în fața modelului picturii sale. Și, nu în ultimul rând, punctul de vârf al serii pentru Vittorio Grigolo – celebra “E lucevan le stelle” unde a demonstrat că știe să-și dozeze emisia vocală alternând exploziile de sunet cu pasaje în piano, melancolice, ducând spre un strigăt deznădăjduit, dar foarte armonios, în fața morții ce urmează să sosească. Nu este de mirare că momentul a fost bisat. La cererea publicului insistent, tenorul a trebuit să redea din nou toată această gamă de trăiri. Și, cu toate că după ropotele de aplauze, orchestra a dorit să continue, atacând primele acorduri următoare ariei, uralele și strigătele de “bis!” ale spectatorilor, nu s-a putut apela decât la cea mai normală și așteptată soluție – bis-ul în sine. Ceea ce am apreciat a fost că această repetare a ariei a venit natural, nu a fost nimic forțat dinspre scenă sau fosă, în timp ce Vittorio Grigolo ne-a oferit un adevărat tur de forță, întorcându-se la punctul inițial de dinaintea începerii ariei și parcurgând toate emoțiile puternice din cadrul ei. Și chiar pot afirma că a doua oară, am fost și mai convins de durerea personajului.
Însă nu trebuie să uităm că, deși tenorul italian a fost vedeta serii, rolul titular este Tosca. Această femeie focoasă, pasională, extrem de geloasă și a cărei gelozie conduce destinul tuturor celor trei protagoniști către un final întunecat. În această seară, strălucit la fel de puternic ca partenerul ei de scenă soprana Bianca Mărgean. Ca de fiecare dată, este o bucurie să o urmăresc și ascult pe această artistă cu adevărat specială, a cărei voce m-a vrăjește de fiecare dată. Timbrul său catifelat, dar puternic, dulce, având nenumărate umbre și lumini sonore, carnalitatea vocii – toate acestea au fost etalate din plin în seara asta. Tosca Biancăi Mărgean a dezvăluit un caracter feminin plin de forță, dar în care pasiunea prea puternică o împinge pe artista de operă pe un drum nesăbuit. Precizia acelor trei “Mario! Mario! Mario” de dinaintea intrării din primul act au anunțat determinarea cu care Floria Tosca își va croi existența din acel punct înainte. Am putut observa și latura romantică a personajului, mai ales prin dulceața cu care a abordat declarațiile către Cavaradossi. Și, bineînțeles, am admirat și aplaudat îndelung una dintre cele mai impresionante variante de “Vissi d’arte”, unde Bianca Mărgean a țesut din glas o multitudine de culori, de sentimente și emoții, conducându-ne de la mila creștină la disperarea în fața prețului pe care trebuie să-l plătească pentru libertatea bărbatului iubit și ajungând la acel licăr de speranță pe care l-am auzit în acea notă susținută în acut în piano și dispărând ușor în neantul deznădejdii. Ca de fiecare dată, Bianca Mărgean mă surprinde plăcut (din ce în ce mai plăcut chiar) cu modul său natural de a juca, cu adevărul fiecărui personaj al său, adevăr pe care îl observ în ritmul curgător al mișcării scenice, în lipsa de priviri evidente către dirijor, în eleganța cu care își studiază și expune fiecare personaj, disecându-l precum un actor de teatru dramatic.
Așa cum se știe, “Tosca” are trei personaje principale, unul dintre ei fiind antagonistul operei. Este vorba de baronul Vitellio Scarpia, șeful poliției romane, un fel de general de securitate (dacă îmi permiteți această paralelă mai aproape de timpurile noastre), ale cărui principale caracteristici sunt bigotismul, sadismul și fanatismul militar, toate puse în propria sa slujbă, spre propriul beneficiu. În această seară, ingratul rol al lui Scarpia i-a revenit baritonului Stefan Ignat. Impresionant încă de la intrarea în biserică Sant’Andrea della Valle, din primul act, solistul a prezentat un personaj mânat de propriile dorințe și pasiuni, călcând în picioare orice urmă de tandrețe și bunătate. Mai teribil decât Iago-ul shakespearian – sau, cel puțin astfel ni l-a dezvăluit Ștefan Ignat – Scarpia se dovedește a fi o reprezentare scenică fidelă a substantivului “monstru”. Cu ajutorul gesturilor ample, maiestuoase, a privirilor furișate precum cele ale unui șarpe la pândă, dar și prin nuanțele vocale bine conturate, baritonul a adus în fața publicului un bărbat lipsit de scrupule, ale cărui intenții nu au nicio legătură cu simțul dreptății sau cu legea, fiindu-i dictate doar de pasiunea carnală bolnăvicioasă față de divă. După un Te Deum în care și-a arătat bigotismul și în care a demonstrat forță vocală, actul al doilea i-a permis lui Ștefan Ignat o interpretare mai intimă, prin care și-a creionat personajul în tușe care mai de care mai întunecate.
Într-un spectacol de o asemenea anvergură nu am cum să nu amintesc și de ceilalți soliști care s-au ridicat exemplar la nivelul celor trei protagoniști: un foarte bun și impresionant vocal Angelotti (Marius Bolos), un simpatic și efervescent Sacristan (Zetea Iustinian), doi zbiri – Spoletta şi Sciarrone – în bună formă vocală (Andrei Lazar și Indricau Dan), un carcerier bine conturat scenic și muzical (Filip Panait) și un păstor cu o voce cristalină și caldă, inocentă precum a unui copil, așa cum a scris Puccini (Madalina Barbu).
Deși la început tempo-ul orchestral mi-a părut oarecum mai lent decât eram obișnuit, ansamblul instrumental al operei bucureștene a fost un demn partener muzical pentru soliștii de marcă, iar Daniel Jinga a dovedit menținerea unui echilibru sonor între fosă și scenă, însoțindu-i pe interpreți și menținând avântul orchestrei ce poate ar fi riscat să acopere vocile acestora. Cu toate că în această operă, corul are puține intervenții, nu pot să nu apreciez frumusețea acelui final de act 1, acel Te Deum care și datorită ansamblului vocal a sunat deosebit (trebuie să spun că, din punct de vedere regizoral, este și cel mai de impact moment vizual, despre restul montării nedorindu-mi să vorbesc aici, căci am făcut-o deja în trecut și nu în termeni foarte laudativi). Felicitări merg, așadar, către corul operei, dar și către maestrul său, Adrian Ionescu.
P.S.: pentru că am acordul domniei sale, menționez o scurtă povestire aflată astăzi de la maestrul Stephan Poen care mi-a relatat că l-a cunoscut în 1990 pe micul Vittorio Grigolo (în vârstă de doar 13 ani, pe atunci și membru al ansamblului cunoscut drept “coro delle voci bianche della Cappela Sistina” de la Vatican), fiindu-i introdus de către Raina Kabaivanska și Luciano Pavarotti la o reprezentație cu “Tosca” de la Roma, unde micul solist a interpretat rolul păstorului de la începutul actului al treilea. Iată, deci, o serie de întâmplări care poate nu sunt o coincidență. Micul Vittorio interpretează la Roma (în teatrul în care a avut loc premiera operei “Tosca”) un rol din această operă, face cunoștință cu maestrul Stephan Poen (român, ca și soprana Hariclea Darclée) și acum, după 35 de ani vine la București, în patria sopranei pe care Puccini a iubit-o, pentru a interpreta rolul principal masculin din operă a cărei premieră a susținut-o la Roma în 1900 soprana brăileancă.
Un articol de Tudor-Costin Sicomaș
