O seară încadrată (cred că încununată ar fi și mai potrivit) de Bruckner, cu o puternică adiere wagneriană. Pe lângă faptul că programul a inclus două compoziții ale marelui compozitor de la Linz care a fost un la fel de mare admirator al lui Wagner, publicul a putut asculta și o lucrare pur wagneriană – Wesendonck Lieder în care a debutat în mod strălucit mezzo-soprana Roxana Constantinescu. O seară care, sincer vorbind, nu m-a atras atât de mult pentru că de mulți ani am o anumită problemă personală cu Anton Bruckner. Am tot încercat să duc la capăt integrala simfoniilor lui. Am făcut asta audiind chiar mai multe interpretări dirijorale, dar niciodată nu am putut trece de simfonia a doua. Sobrietatea exagerată pe alocuri, măreția dusă la paroxism, acel sunet gros, ca o coloană fără fisuri – toate astea m-au îndepărtat de Bruckner, m-au făcut să îl văd ca pe un etern încruntat, ca pe un bărbat-creator supărat pe viață și divinitate. Motivele care m-au îndemnat totuși să merg la Sala Radio au fost prezențele Roxanei Constantinescu și a lui Gabriel Bebeșelea (la pupitrul Orchestrei Naționale Radio) și existența în program a ciclului “Wesendonck Lieder” pe care mi-am dorit să-l ascult “pe viu”, cu atât mai mult cu cât Wagner rămâne compozitorul și personalitatea artistică de căpătâi pentru mine, din punct de vedere al creației de operă. Și, ah, ce bine că am avut aceste motivații și că am fost la concert. Pentru că am descoperit cu bucurie un alt Bruckner, o altă sonoritate a acestui revoltat romantic târziu, o altă eleganță și chiar dulceață melodică. În plus, mi-a fost dezvăluită (cu stupoare din partea mea, recunosc) chiar și o altă față muzicală a lui Wagner (da, este un creator de tip shakespearian pe care îl poți descoperi cu fiecare audiție, cu fiecare interpretare și montare scenică – niciodată nu se va spune și descoperi totul despre Wagner!). Aceste revelații muzicale târzii asupra unui romantic pur și a unuia…târziu se datorează în mod exclusiv interpretării date de dirijor și de solistă. Și cred că prin aceste cuvinte am rezumat tot concertul și, pentru cine citește printre rânduri, poate înțelege că nu este necesară o dezvoltare mai mare a acestei cronici de tip mărturisire. Și, totuși, o să o fac, spre propria mea înțelegere a fenomenului și spre încurajarea unor viitori potențiali auditori și spectatori de a îndrăzni să nu se lase din demersul de a pricepe și de a descoperi un anumit compozitor. Rezultatul încăpățânării voastre de ascultători de muzică poate fi uimitor!
Așadar, Uverturii bruckneriene în sol minor (o lucrare mai puțin cunoscută și cântată decât corpusul simfonic al compozitorului), Gabriel Bebeșelea i-a insuflat un aer festiv, îndepărtându-se de sobrietatea exagerată care caracterizează de obicei interpretările lucrărilor creatorului austriac. Un început cu accente dramatice, așa cum se întâmplă în majoritatea lucrărilor bruckneriene, a făcut loc unei explozii muzicale entuziasmante pe care Bebeșelea a știut să o transmită cu ajutorul ansamblului muzical care a avut, cred eu, printre cele mai faste seri din câte am auzit. În orice caz, făcând o paranteză, Orchestra Națională Radio a avut în ultimii ani o înflorire și o creștere spectaculoasă, oferind interpretări în care detaliilor stilistice ale partiturilor le-a fost acordată din ce în ce mai multă atenție spre a crea, în final, o imagine de ansamblu corectă, permițând, în același timp, și o mare flexibilitate și adaptabilitate a ansamblului la viziunea fiecărui dirijor. Și în această seară, s-a putut observa fuziunea extraordinară dintre Gabriel Bebeșelea și Orchestra Națională Radio, rezultând trei momente muzicale ample și diferite de ceea ce am ascultat până acum. Și cred că tocmai în asta constă măiestria unui dirijor și a lucrului său cu o orchestră – aceea de a reda o compoziție într-o variantă foarte personală, foarte diferită de ce s-a făcut până în acel punct.
Revenind la programul serii, “Wesendonck Lieder” mi-a oferit prilejul de a o asculta și vedea din nou pe Roxana Constantinescu, una din vocile cu totul speciale care mi-a pătruns în suflet de mult timp. O partitură deloc facilă, acest scurt ciclu de 5 lieduri pentru voce și orchestră a fost compus de Wagner pe versurile Mathildei Wesendonck, una din muzele sale, chiar în perioada în care lucra la “Tristan und Isolde”. De altfel, două dintre lied-uri sunt denumite “studiu pentru Tristan și Isolda” (mai exact, “Im Treibhaus” și “Träume”) și un iubitor al operei wagneriene poate distinge destul de clar motive și chiar teme ce se vor regăsi în actele 2 și 3 ale operei-poem de dragoste. Mezzosoprana Roxana Constantinescu a strălucit delicat în această seară, scoțând la iveală exact îmbinarea poeziei Mathildei cu cea a muzicii wagneriene. Încă din “Der Engel”, s-a simțit suavitatea glasului și interpretării solistei cu un timbru cald și învăluitor. Impresionant a fost și furtunosul “Schmerzen”, unde am putut admira impetuozitatea vocală a solistei, în timp ce “Träume” a tradus sonor versurile pline de emoție și patos ale doamnei Wesendonck, Roxana Constantinescu redând adecvat atmosfera de visare printr-o interpretare diafană, vocea întrepătrunzându-se cu sunetul orchestrei conduse cu siguranță și profunzime de Gabriel Bebeșelea. De obicei, se știe la nivel “popular” că pentru a cânta Wagner ai nevoie de o voce atât de puternică încât să pătrundă atmosfera ca o suliță, pentru a se face auzită deasupra amplei țesături orchestrale. Nici în “Wesendonck Lieder”, în ciuda formulei mai restrânse a ansamblului instrumental, Wagner nu s-a dezis de obiceiul său de a transforma orchestra într-un actant de sine stătător. Și, cu toate că vocea Roxanei Constantinescu poate că nu este una de factură wagneriană, a reușit totuși să străpungă bogatul văl al cromaticii partiturii și să se facă auzit clar, cu o dicție germană perfectă și, așa cum am spus și mai sus, învăluind întreaga sală cu o emoție aparte. Iată de ce am menționat la începutul acestui mic eseu muzical faptul că am descoperit o nouă latură a lui Wagner – tocmai prin această îngemănare între forța expresivă și sonoră a muzicii lui și interpretarea elegantă, naturală, rafinată a Roxanei Constantinescu secondată de sunetul aproape oniric al orchestrei conduse de Gabriel Bebeșelea.
Partea a doua a concertului a adus adevărata revelație pentru mine, lucru pentru care îi voi rămâne veșnic și profund îndatorat artistic acestui dirijor român care de mulți ani se află printre preferații mei datorită dimensiunii sale intelectuale și rafinate pe care o transpune în alegerea și interpretarea repertoriilor pe care le propune și le abordează. Așadar, Simfonia a treia a lui Bruckner, numită popular “simfonia Wagner” pentru că îi este dedicată autorului acelei “gesamtkunstwerk”. Anton Bruckner are, după cum spuneam, această caracteristică uneori enervantă de a se prezenta ascultătorilor într-un mod atât de sobru încât dacă dirijorul și orchestra nu au un fler pentru acest simfonism amplu, dur, colțuros, aspru și sever, seara riscă să devină plictisitoare. Dar, așa cum am menționat de câteva ori, nu a fost cazul concertului de la Sala Radio. Gabriel Bebeșelea a condus orchestra spre triumf sonor deosebit, cu variații de tempo, cu nuanțări rafinate, pauzele aproape cehoviene (care, ah, vorbesc la fel de mult ca și tumultul muzical) din prima parte creând tensiune și, totodată, oferind o diversificare sonoră, alături de trecerile de la o intensitate la alta, de la un tempo la altul. Partitura lui Bruckner a prins viață asemeni unei construcții trainice, solide, orchestra și dirijorul fiind pilonii puternici pe care se sprijină această arhitectură muzicală formată din ritmuri și intensități care se desfășoară treptat, gradat, reușind să creeze ascultătorilor impresia că se află în fața unei catedrale de sunete. Și cu această mențiune, vreau să subliniez un aspect important – să nu uităm ca Bruckner a fost un organist de excepție iar acest lucru se reflectă și în această simfonie a treia, căci există momente întregi în care unitatea orchestrei și amplitudinea sonoră par a imita maiestuozitatea instrumentului impunător pe care compozitorul îl stăpânea la perfecție. Partea a treia a simfoniei a adus nuanțe de eleganță și un aspect ușor jucăuș, având chiar delicate și subtile influențe de dans popular austriac. Totuși, Bruckner nu cade în “capcana” unei folclorizări prea accentuate. Dirijorul a înțeles acest lucru și alternează discret caracterul de scherzo cu aspectul sobru al întregii compoziții. Ultima parte a îmbinat impetuozitatea tipic bruckneriană cu câteva pasaje dansante, Bebeșelea punctând din nou cu ajutorul orchestrei momentele de respiro, acele pauze care dau profunzime și tridimensionalitate partiturii. Un mare plus în această seară pentru cornuri și pentru restul alămurilor și suflătorilor care au contribuit cu asupra de măsură la intensitatea interpretării, adăugând acea rotunjime și trăinicie a sunetului care a învăluit Sala Radiodifuziunii. Și ce frumos este să auzi în România o orchestră care reușește să emită un sunet atât de închegat, de omogen, cu foarte mici (prea mici) decalaje. Un balsam după anumite momente mai puțin faste ale unei orchestre precum cea a operei bucureștene care începe să păcătuiască printr-un sunet mult prea metalic, în care exact alămurile dau chix după chix, luându-se la întrecere în a acoperi cântăreții de pe scenă. Dar despre acest trist aspect în altă cronică. Acum nu pot decât să mă declar fericit că am asistat la un asemenea regal muzical oferit de Orchestra Națională Radio, sub bagheta măiastrului Gabriel Bebeșelea și cu participarea extraordinară a mezzo-sopranei Roxana Constantinescu. Poate că nu a existat perfecțiunea dorită și clamata de unii puriști ai muzicii. Dar – și asta este strict o părere personală – niciodată nu am căutat așa ceva într-un concert “live”. Dacă aș dori precizie elvețiană, aș sta liniștit acasă și aș asculta o înregistrare făcută în studio, care deseori este rezultatul multor zile de reînregistrari. Așa cum spunea și Sergiu Celibidache, am ajuns să prefer înregistrările făcute direct în concert, precum și concertele “pe viu” care, în ciuda efemerității lor (căci arta scenică, după cum știm, este unică și irepetabilă) oferă acea dimensiune emoțională pe care nicio înregistrare artificială nu o poate reda. Ba chiar îndrăznesc să spun că iubesc imperfecțiunile sonore (atâta timp cât sunt echilibrate și nu se întrece măsura) care oferă veridicitate și naturalețe actului artistic și muzical.
Fotografii din repetiții preluate de pe pagina de Facebook Sala Radio – Orchestrele și Corurile Radio România
Un articol de Tudor-Costin Sicomaș
