Serghei Prokofiev rămâne unul dintre cei mai mari compozitori din istoria muzicii. Mulți afirmă că Rahmaninov a fost ultimul dintre romantici, însă eu îl privesc pe Prokofiev ca fiind un continuator al operei pe care Rahmaninov a lăsat-o, chiar dacă a adăugat multe elemente noi în discursul său muzical și chiar în ciuda faptului că el însuși s-a declarat ca fiind un anti-romantic. Și spun acest lucru nu neapărat din punct de vedere al limbajului, ci din punctul de vedere al faptului că, într-adevăr, Prokofiev este cam ultimul (din punctul meu de vedere) care reușește încă, cel puțin în baletele sale, să mențină acea curgere muzicală cu o pregnantă melodicitate și un dramatism aparte. De fapt, acesta este singurul aspect care, în fața mea, îl așează în galeria marilor romantici. Sigur că poate partiturile sale nu sunt “asezonate” cu atâtea șlagăre, însă cel puțin în cazul compozițiilor sale dedicate baletului, “Romeo și Julieta” și “Cenușăreasa”, există pasaje cu care un spectator mai dedicat poate pleca acasă fredonându-le. Mă refer aici la momente precum “Dansul curtenilor”, “Dansul Julietei” sau “Scena balconului” din primul din baletele menționate, dar și “Dansul surorilor”, valsul, mazurka și tema principală a Cenușăresei din baletul cu același nume. Iată de ce consider că orice montare a oricăruia dintre aceste capodopere ale dansului este un beneficiu pentru o scenă lirică, mai ales una de anvergura Operei Naționale din București, datorită faptului că oferă șansa iubitorilor de balet și de muzică să se bucure de pagini deja cunoscute, dar și celor nou veniți în sala de operă să descopere un stil muzical care îmbină perfect armoniile cu tentă romantică cu cele ale muzicii nou inventate la începutul secolului al XX-lea.
Luna februarie a anului 2025 prilejuiește o nouă întâlnire cu muzica lui Prokofiev. Opera Națională București propune spectatorilor săi o nouă montare a baletului “Cenușăreasa”, de data asta în viziunea regizorală și coregrafică a lui Renato Zanella, unul dintre cei mai interesanți coregrafi ai momentului. Zanella nu se află la prima întâlnire cu ansamblul de balet și cu publicul bucureștean, căci în urmă cu aproape 8 ani același creator a debutat pe scena bucureșteană realizând coregrafia spectacolului “Romeo și Julieta” a aceluiași Serghei Prokofiev. În plus, timp de 2 ani, Renato Zanella a fost și directorul compartimentului de balet al ONB, așadar este foarte apropiat de ansamblul bucureștean. Spectacolul actual, “Cenușăreasa”, a beneficiat de o primă seară, o avanpremieră, pe 7 ianuarie fiind precedată de o conferință de presă la care au participat însuși Renato Zanella, alături de Daniel Jinga (managerul general al Operei Naționale București și dirijorul spectacolului), Olgica Gjorgieva (creatoarea costumelor), Antonel Oprescu (directorul actual al Baletului bucurestean), Cristina Dijmaru (prim-balerină ONB și interpreta rolului titular) și Bogdan Cănilă (prim-balerin ONB, interpretul Prințului și partenerul de viață al Cristinei Dijmaru). A fost cu adevărat o bucurie întâlnirea cu acești artiști datorită faptului că jurnaliștii prezenți au putut afla în mod detaliat informații despre stilul de lucru pe care echipa l-a aplicat în crearea acestei premiere, dar și planuri și propuneri pentru viitorul primei scene lirice a țării.
Timp de jumătate de oră, cât a durat conferința de presă, Renato Zanella a prezentat propria sa părere asupra titlului care i-a fost propus spre montare și pe care l-a acceptat cu bucurie, mai ales că este la prima întâlnire cu “Cenușăreasa”. Din declarațiile și răspunsurile pe care le-a dat jurnaliștilor a reieșit în mod clar faptul că și-a dorit o montare nouă, proaspătă, din care să transpară modernitatea subiectului, păstrând linia clasică a originalului, dar adăugând o notă “fresh” asupra interpretării basmului (aspect care i-a reușit cu asupra de măsură, dar despre asta mai târziu). S-au alăturat discuției și cei doi primi-balerini care, cu mari emoții – mai ales datorită faptului că urmau să danseze în următoarele două ore – și-au exprimat bucuria de a reveni în aceste două roluri, dar și satisfacția de a lucra din nou cu un coregraf cu care se simt “familiar: ca în propria casă, în propria bucătărie” (pentru a-l cita pe Bogdan Cănilă). Olgica Gjeorgieva a luat cuvântul scurt pentru a mulțumi conducerii ONB și lui Renato Zanella pentru invitația de a lucra împreună pentru această premieră, scoțând în evidență faptul că propria sa idee asupra simbolisticii culorii costumelor s-a întâlnit cu viziunea coregrafului asupra întregului element vizual al montării, astfel încât colaborarea a fost încă de la început una de succes. Directorul baletului, Antonel Oprescu, a amintit de importanța pe care spectacolul de față o are pentru prima scenă lirică a țării, subliniind totodată măiestria întregului ansamblu pe care îl conduce, de la primi-balerini până la fiecare membru al corpului de balet, precum și bucuria colaborării cu maestrul Zanella. Nu în ultimul rând, Daniel Jinga a luat cuvântul spre a sublinia aspectul educativ pe care el, în mandatul său, dorește să-l pună în ceea ce privește repertoriul. Acesta a amintit de mai multe ori importanța pe care arta și, în special, opera și baletul o au asupra formării copiilor, afirmând că alegerea introducerii baletului “Cenușăreasa” în repertoriu ține tocmai de această linie de management în cadrul căreia se dorește educarea și cultivarea publicului tânăr și foarte tânăr, a spectatorilor de mâine. De altfel, directorul general a punctat diversificarea repertoriului, în ciuda criticilor venit din partea “puriștilor” operei, prin introducerea în repertoriu a două titluri de musical – Shrek și Fantoma de la operă – precum și a unuia de teatru – Callas – tocmai pentru a atrage un public cât mai diferit în sala de operă. Un demers cu care am fost și sunt complet de acord. Și țin să subliniez că dacă există vreun comentariu negativ asupra prezenței unui musical în repertoriul unui teatru liric, îi invit pe cei care ar dori să se revolte să consulte programul operei din Sydney unde s-au montat în doi ani consecutivi două titluri ale acestui gen – Fantomă de la operă și Sunset Boulevard. Cu foarte mare succes de critică și de public.
În plus, Daniel Jinga a mai adus în discuție că, alături de Renato Zanella și în calitate de dirijor al spectacolului, a operat câteva mici “tăieturi” în partitura pentru a face reprezentația mai relevantă din punct de vedere dramaturgic și pentru a veni și în întâmpinarea celor mici care, de cele mai multe ori, nu au răbdarea necesară de a rezista 3 ore la un spectacol. Importanța acestor tăieturi și a scurtării foarte mici a baletului a fost motivată prin afirmația conform căreia attention span-ul unui copil de astăzi nu mai este atât de mare ca a celor din urmă chiar și cu doar câțiva ani, iar Opera își dorește să atragă un public tânăr educând răbdarea celor mici, dar luând totuși în considerare realitatea și neîncercând să impună ceva contra firii și să-i plictisească pe copii. În încheiere, ca răspuns la întrebarea profesorului Mihai Cosma de la Actualitatea Muzicală, Daniel Jinga a dezvăluit că există și șansa montării unei opere de Prokofiev – Dragostea celor trei portocale – ca urmare a discuției avută cu maestrul său, Cristian Mandeal. Așadar, iată că putem spera la noi titluri interesante în stagiunile și anii ce urmează – aviz celor ce se îndoiau de dorința de inovare a actualei conduceri.
După această binevenită introducere organizată exemplar de echipa de PR și marketing a Operei Naționale București, jurnaliștii au putut intra în sală, alături de spectatorii nerăbdători. Nu mică a fost mirarea tuturor la deschiderea cortinei când, în loc de un decor detaliat care să reprezinte interiorul unei încăperi din casa Cenușăresei, au putut observa doar un fundal pictat în stil naiv (sau, mai degrabă, în cel al teatrului de umbre asiatic) cu imaginea unei case, în timp ce mijlocul din spate al scenei era ocupat doar de o masă de croitorie, trei scaune și două manechine. Nu cred, însă, că lipsa unei scenografii detaliate a sărăcit în vreun fel imaginea de ansamblu a spectacolului. Căci, așa cum a spus și Renato Zanella în cadrul conferinței, spațiul de joc a fost umplut prin măiestria și expresivitatea balerinilor. De asemenea, costumele realizate de Olgica Gjeorgieva au contribuit din plin la crearea atmosferei de basm modern, căci creatoarea lor a pus accentul pe contrastele dintre personaje, diferențe reprezentate prin culorile alese, dar și prin tipul de croială aparținând unor epoci diferite și creând astfel senzația de atemporalitate a spectacolului. În primul rând, absolut toate personajele, în afară de cel titular, sunt înveșmântate în culori din gama alb-negru-gri. Singură doar Cenușăreasa este cea care beneficiază de trei costume pline de culori pastelate – un roz delicat, un bleu azuriu – toate subliniind puritatea, eleganța, bunătatea și totuși personalitatea pregnantă a personajului titular. Pentru că trebuie să admir faptul că Zanella a ales să o emancipeze pe Cenușăreasa adăugându-i o dimensiune de domniță ușor revoltată față de tratamentul primit din partea mamei și surorilor vitrege. Iată, așadar, un nou aspect al modernizării pe care coregraful și-a dorit-o și a reușit-o exprimată original în viziunea sa scenică. Încă de la prima intrare în scenă, tânăra ostracizată de cele trei femei rău-intenționate denotă un aer de aroganță prin atitudinea mândră cu care intră în scenă și prin gesturile de nesupunere față de mamă și surori.
Întregul spectacol este traversat de un aer neo-clasic, de la îmbinarea stilurilor vestimentare despre ca am vorbit deja până la coregrafia extraordinar de detaliat gândită și lucrată de Renato Zanella. Așa cum a declarat în conferință, dar și după cum e poate observa de-a lungul reprezentației, coregraful s-a axat pe talentul și abilitățile întregului corp de balet și al fiecărui solist în parte. Momentele de ansamblu din scena balului, dansurile fetelor, ale băieților, toate acestea respiră un aer de prospețime prin alegerile regizorale făcute de Zanella. Scena balului, în special, este construită din punct de vedere dramaturgic și scenic cu o dinamică unică, pe care nu am mai văzut-o reprezentată astfel până acum decât în celălalt spectacol al coregrafului, Romeo și Julieta. Timp de aproape o oră, cuplurile de balerini, alături de personajele principale se perindă prin scenă goală (al cărei decor este realizat doar din lămpile coborâte pe ștăngi și din luminile excelent realizate de același Renato Zanella) creând senzația că asistăm la o petrecere desfășurată în mai multe încăperi ale palatului. Și totul este construit doar din mișcarea scenică, din intrări și ieșiri care sugerează delimitarea unui spațiu cu mult mai mare decât cel real și vizibil, În plus, pentru a păstra și o notă clasică (desigur, îmbibată de viziunea sa personală), în partea a doua, dansul fetelor căutate de cizmarul Prințului pentru a le proba pantoful pierdut este gândit ca un pandant al celebrelor “acte albe” din baletele secolului al XIX-lea (Lacul Lebedelor, Giselle, Baiadera). Astfel, toate balerinele intră pe rând în scenă, alternând scurtele momente solistice sau în grupuri mici cu cele de ansamblu (unul dintre acestea amintind deopotrivă de intrarea umbrelor din actul al II-lea al Baiaderei, contopit cu imaginea pe care o am despre dansurile create de Martha Graham, Pina Bausch sau Ohad Naharin – mă refer aici la acele mișcări languroase, inspirate aproape din obiceiul tradițional de spălare a părului la râu. Un alt detaliu fin, dar foarte grăitor pentru tipul de exprimare coregrafică al lui Renato Zanella este transpunerea în mișcare a celebrei fraze din basme “au mers peste țări și mări și au căutat în toate cele patru zări”, aspect reușit prin dansul celor patru prieteni ai Prințului din a doua parte a spectacolului, ale căror mișcări sugerează exact fraza de mai sus. Un mic și infim detaliu, dar care poate face o mare diferență în viziunea de ansamblu a montării.
Așadar, o poveste de dragoste despre doi oameni singuri – Cenușăreasa cea abandonată în colțul ei de cameră și Prințul cel solitar în lumea sa de strălucire și lux – în care Renato Zanella a distribuit roluri ținând cont de datele artistice și tehnice ale fiecăruia dintre balerini. Așadar, la premieră, rolurile principale au revenit cuplului Cristina Dijmaru-Bogdan Cănilă. Faptul că cei doi sunt parteneri și în viața de zi cu zi se dovedește a fi un aspect foarte important în construcția emoțională a relației dintre Cenușăreasa și Prinț. Cristina Dijmaru este deja o prim-balerină consacrată a Operei Naționale din București și experiența sa scenică este evidentă în modul în care abordează acest rol deloc facil, atât din punct de vedere tehnic, cât și interpretativ-actoricesc, realizând un portret deosebit de complex al acestui personaj care pare că a coborât dintre filele lui Perrault și a primit suflu în lumea contemporană. Asemenea ei, și Bogdan Cănilă își dă măsura talentului său printr-o capacitatea tehnică deosebită, întruchipând de minune un Prinț atipic, ușor melancolic, ușor răzvrătit, dovedindu-se în final perechea perfectă pentru tânăra fată orfană. Cea de-a doua distribuție a beneficiat de concursul a doi mai tineri interpreți: Ada Gonzalez în rolul titular și proaspăt angajatul Jorge Barani. Pe Ada am urmărit-o pentru prima dată în celălalt titlu al lui Prokofiev din repertoriul ONB, “Romeo și Julieta”, unde m-a cucerit instant prin grația, delicatețea și sensibilitatea sa. Și în rolul Cenușăresei a reușit să mă convingă de inocența acestei tinere urgisite, etalându-și din nou abilitățile tehnice și expresive ce o fac unică. Ceea ce mi-a dezechilibrat ușor percepția asupra spectacolului a fost ușoară răceală dintre ea și partenerul său, căci, din păcate, nu am simțit chimia aceea la care mă așteptam. Poate acest aspect a fost cauzat și de scurtul timp care s-a scurs de la sosirea lui Jorge Barani în echipa Operei bucureștene. Căci, așa cum a spus Bogdan Cănilă în cadrul conferinței și așa cum cred eu însumi, este foarte important să îți cunoști foarte bine și în mare detaliu partenerul de scenă (fie că vorbim de actori, balerini sau cântăreți de operă). Totuși, prestația artistică a tânărul balerin nou sosit a fost impecabilă din punct de vedere tehnic, el deja fiind apreciat în special pentru detenta și frumusețea săriturilor sale, aspecte pe care le-am aplaudat din plin. Cea de-a treia seară a adus cu sine și a treia distribuție care a reechilibrat puțin balanța percepției artistice, căci am sesizat din nou o frumoasă relație artistică între Amyra Badro și Robert Enache. Tânăra balerină a debutat, de asemenea, în rolul titular și a făcut-o cu succes. Am apreciat și admirat pasiunea pe care o pune în fiecare gest, pas, în fiecare atitudine și poză scenică, dar și agilitatea tehnică, deopotrivă cu expresivitatea, gingășia și eleganța mișcărilor. Alături de ea, Robert Enache a demonstrat din nou (dacă mai era nevoie) că este un virtuoz al săriturilor a căror execuție (inclusiv aterizările sigure) este ireproșabilă. Mai mult, emoția pe care o transmite printr-un singur gest al mâinii sau printr-o simplă întoarcere a capului m-a făcut mereu să-i urmăresc toate rolurile cu interes maxim. Chimia dintre cei doi probabil că a fost dată și de faptul că în primele două reprezentații au interpretat tot în cuplu personajele Zânei și al Faunului, partituri pe care le-au redat cu aceeași pasiune și același profesionalism, punând de data aceasta accentul mai mult pe aspectul mistic al acestor reprezentări scenice a unor apariții fantastice.
Trio-ul comic al spectacolului reprezentat de Mama și cele două surori vitrege le-au revenit lui Valentin Stoica, Răzvan Cacoveanu și Sergiu Dan, căci Renato Zanella a avut buna inspirație de a păstra varianta de travestiuri pentru aceste personaje, tocmai din dorința și nevoia de a echilibra scenariul ce ar fi putut deveni prea siropos și neverosimil. Valentin Stoica este, așa cum am discutat cu Corina Constantinescu, cel mai actor dintre balerini. Pur și simplu spus, este unul dintre prim-soliștii operei care nu se rezumă doar la a avea o tehnică de dans corectă și o redare mai superficială a emoțiilor. Nicidecum. Dimpotrivă, aș putea spune – se duce mai departe și sondează psihicul fiecărui personaj care i se încredințează, reușind astfel să creeze roluri memorabile prin expresivitatea și interpretarea actoricească aparte. Și credeți-mă pe cuvânt când spun asta, cu atât mai mult cu cât, venind din lumea teatrului, am termeni de comparație valizi. Nici Răzvan Cacoveanu și Sergiu Dan nu sunt mai prejos, ambii balerini dovedind cu asupra de măsură că se ridică la nivelul artistic și interpretativ al “mamei” lor. În plus, coregraful și regizorul evident îndrăgostit de domeniul teatrului le-a adăugat acestor trei personaje momente de-a dreptul onomatopeice, la propriu și la figurat, cei trei balerini apelând la propriile voci spre a sublinia ridicolul și absurdul acestor trei caricaturi de femei malefice.
Distribuțiile celor trei spectacole au alternat nu numai în ceea ce privește cele două roluri principale, ci și în alte cazuri. În primul rând, deja am amintit cuplul Zâna-Faunul care, în primele două reprezentații a fost întruchipat de Amyra Badro și Robert Enache. Cel de-al treilea spectacol a oferit șansa debutului Mariei Gogonea și lui Ștefan Meșter. Grația și gingășia acestei minione balerine aflate la început de drum, dar și seriozitatea cu care a studiat rolul au fost subliniate și de tehnica bine punctată, dar și de expresivitatea momentelor de pantomimă. În același timp, Ștefan Meșter s-a evidențiat prin eleganța cu care și-a acompaniat partenera de-a lungul tuturor momentelor în care a însoțit-o pe scenă, dar și prin forța prezenței sale. Trebuie, de asemenea să amintesc prestația artistică a interpreților celor patru anotimpuri: Ada Gonzalez (delicată și suavă Primăvară în prima seară), urmată de eleganta și grațioasă Kana Arai (în a doua seară) și încheind cu virtuoza Carlotta de Matei (în cea de-a treia); Vara reprezentată cuplurile Marina Gaspar Ioniță-Cristian Șușu (plini de avânt și cu o interpretare exemplară în prima și a treia seară) și Maria Gogonea-Hibiki Tsukamoto (la fel de impresionanți și expresivi în a doua reprezentație); Toamna cea plină de virtuozitate căreia i-au dat viață, pe rând, Andreea Țăruș, cu o interpretare foarte bine punctată și foarte expresivă (în primele două seri), urmată de debutul Octaviei Cristea (în a treia reprezentație), care a prezentat o variantă plina de vână, forță și virtuozitate; nu în ultimul rând, Iarna – din nou portretizată printr-un pas-de-deux întruchipat de Ana Toderică și Stefano Nappo (extrem de suavi într-un moment memorabil din primele două seri), urmați de Ruxandra Necula și Emanuel Ippolito (aducând un aer de prospețime și calm prin curgerea mișcărilor imaginate de coregraf).
Cuplul simpatic al profesorilor de dans ai surorilor vitrege au fost întruchipați de Adina Manda și Egoitz Segura. Încă de la intrarea în scenă am admirat alternanța dintre grația cu care au interpretat cu seriozitate partitura clasică și comicul reacțiilor pe care cei doi le-au avut la vederea stângăciilor celor două fete nătânge. Știam deja de Adina Manda că, asemeni lui Valentin Stoica, are o înclinație specială spre histrionism (caracteristică pe care am apreciat-o și în acest scurt, dar memorabil rol), însă am descoperit aceeași aptitudine artistică și la partenerul său, Egoitz Segura, care a demonstrat că nu este doar un bun executant al tehnicii de balet clasic, ci și un foarte expresiv interpret. Nu în ultimul rând, cuplul regal a fost interpretat de Gigel Ungureanu (Regele) și Alexandra Gavrilescu, respectiv Raluca Jercea (în a treia reprezentație) în rolul Reginei. De obicei, acestor personaje li se acordă o importanță minoră, însă așa cum în Romeo și Julieta, Renato Zanella a dezvoltat partiturile celor două perechi de părinți, tot astfel a lucrat și în cazul de față oferinde-ul Regelui și Reginei momente solistice și de conducere a ansamblului în marea scenă a balului. Dacă Gigel Ungureanu a dat viață unui Rege demn, dar totuși sensibil la grația Cenușăresei, Alexandra Gavrilescu și Raluca Jercea au oferit două chipuri asemănătoare ale unei Regine frumoase, încă tinere, blânde cu fiul său revoltat și melancolic, etalându-și eleganța în somptuoasele momente de dans. Și pentru că am amintit de cele două maestre de balet pentru ansamblu, trebuie să aduc recunoașterea binemeritată și celor care s-au ocupat de debuturile și evoluția soliștilor – Mihaela Soare, Adina Tudor, Bianca Fota, Gabriela Popovici, Eliza Maxim și Virgil Ciocoiu.
Desigur că întreg spectacolul și-ar fi pierdut din farmec fără contribuția artistică remarcabilă a întregului ansamblu de balet, minunat coordonat de maeștrii de balet Raluca Ciocoiu și Alexandra Gavrilescu, cele care au vegheat la aplicarea întocmai a coregrafiei lui Renato Zanella. De asemenea, balerinii înșiși și-au reconfirmat statutul de prim-ansamblu al țării oferind imagini dansante luxuriante în scenele de bal. Totodată, în mod individual, grupul de băieți a impresionat printr-un moment de sărituri la Mazurka din actul al doilea, în timp ce fetele au stârnit ropote de aplauze în acele dansuri pe ritmuri orientale și spaniole din actul al treilea (partea a doua) a reprezentației, dansuri despre care deja am vorbit mai devreme în acest eseu.
Nu în ultimul rând, ce ar fi un spectacol de balet fără orchestră? Sigur că există și variantele cu muzica înregistrată, însă niciodată acestea nu vor crea acea legătură între sală și scenă așa cum o fac cele în care orchestra redă sunetul natural al partiturii. Astfel, Daniel Jinga a condus echilibrat, corect și curat ansamblul instrumental, adăugând strălucire în momentele în care aceasta era necesară, dar oferind și momente suave alternate, totodată, cu evidențierea unui instrument sau a altuia pentru a contura această dificilă, dar profundă compoziție a lui Serghei Prokofiev. Orchestra Operei Naționale București a avut o sonoritate uniformă (am încercat șă nu iau în calcul unele mici derapaje la secțiunea de alămuri, un aspect pe care, din păcate, l-am mai observat și menționat și în trecut), poate uneori ușor prea bombastică, dar, în final, armonizându-se într-un succes muzical al serii pe care publicul nu a contenit să-l răsplătească cu aplauze entuziaste.
Cu toate că am citit și auzit destule voci care au contestat minimalismul noii montări a baletului “Cenușăreasa” de la Opera Națională București, susțin faptul că uneori nu este nevoie decât de o scenă goală, câteva lumini bine gândite și plasate, costume frumos realizate și o trupa de balerini talentați pentru a crea o atmosferă de basm. Chiar dacă poate unele momente din spectacol nu par a fi create exclusiv pentru copii (de exemplu, scena visului Cenușăresei în care Prințul apare la bustul gol, totul căpătând o tentă ușor erotică, dar fără a deranja privitorul), trebuie să ne amintim că un basm conține și aceste substraturi mai profunde dedicate celor mari, pe care copiii încă nu le pătrund, dar care sunt reale și care, dacă sunt realizate scenic în mod echilibrat, potențează efectul spectacular. Totodată, așa cum însuși Renato Zanella a afirmat, noua sa creație regizorală și coregrafică este dedicată tuturor spectatorilor, de toate vârstele, de la 5 la 100 de ani, căci fiecare dintre aceștia va găsi o bucățică din propria copilărie și se va bucura de una dintre cele mai iubite povești ale tuturor timpurilor, spusă aici în ritmuri și pași de dans.
Fotografii realizate de Lavinia Huțanu
Cronică semnată de Tudor Costin Sicomaș
