Niciodată nu pot spune că am fost atras de piesele lui Jean Cocteau. Poate singurul titlu cu care am rezonat cu adevărat a fost „Părinții teribili” și asta pentru faptul că tinde să fie mai luminoasă și mai puțin apăsătoare decât marile sale realizări dramaturgice precum „Mașina infernală” sau „Vocea umană”. Acest din urmă text a fost unul pe care l-am ocolit cu abnegație mult timp. Și nu mi-am dat seama de ce se întâmpla asta. Abia după ani întregi am realizat că piesa aceasta atât de stranie a lui Cocteau aducea în prim-plan o temă foarte incomodă pentru mine însumi – comunicarea inter-umană sau, mai degrabă, lipsa ei și consecințele acesteia. În plus, ceea ce a reușit Cocteau să facă prin acest text a fost să se întoarcă la o esență a teatrului, a cuvântului însuși, prin aducerea pe scenă a unui singur personaj, o femeie anonimă (numită doar „Ea”) care, timp de aproape o oră, izbutește să redea o întreagă paletă de emoții și trăiri, de experiențe și gânduri, de parcă viața însăși a fost concentrată în acest text aparent banal și fără o acțiune propriu-zisă. Însă ce intrigă, ce desfășurare a acțiunii mai bună poate exista dacă nu tocmai reducerea la câteva pagini de replici a unui univers uman vast?! Iată de ce, după ce mulți ani m-am ferit din a aprofunda acest text absolut strălucit al lui Cocteau, am decis să-i mai acord o șansă și am descoperit cu bucurie o lume cu totul și cu totul aparte.
Pornind de la această piesă scurtă, dar totuși atât de mare, François Poulenc a creat una dintre cele mai complexe, profunde și interesante opere, conturând muzical unul dintre cele mai provocatoare și incomode roluri din repertoriul de soprană. „La Voix Humaine” a fost compusă și gândită special pentru Dénise Duval (interpreta personajului Blanche de la Force din premiera absolută a celeilalte capodopere, „Dialogues des Carmelites”), cu toate că, inițial, compozitorului îi fusese propusă pentru rolul „Elle” chiar Maria Callas. Totuși, Poulenc și-a menținut poziția și i-a oferit rolul lui Denise Duval (a cărei interpretare a rămas, din fericire, imortalizată într-o înregistrare istorică) construind rolul în jurul tipologiei vocale a acesteia. Iată, deci, de ce acest personaj feminin misterios, angoasat, marcat de o oarecare doză de isterie în urma faptului că este părăsită de bărbatul iubit, capătă o dulceață aproape de necrezut, dar foarte binevenită în același timp datorită glasului de soprană lirică pentru care a fost compus. Întreaga partitură care nu durează mai mult de 45 de minute oferă o bogăție sonoră cum rar se întâlnește în opera secolului al XX-lea. Stilul lui Poulenc este recognoscibil chiar din introducerea dramatică ce stabilește deja coordonatele emoționale ale acțiunii – un stil ușor fracturat, cu multe pauze în orchestrație (pauze suplinite de replicile cântate ale solistei), alternând cu momente de o muzicalitate deosebită, având chiar și scurte influențe de jazz și cu o curgere dramatică gradată ca intensitate până la finalul paradoxal în care Ea își încheie monologul cu acele repetate și din ce în ce mai slabe „Je t’aime”, în timp ce orchestra se îndreaptă spre o încheiere în forță, urmată de acea notă ultimă, discretă, aproape uitată, precum un ultim oftat al sufletului care se desprinde de trupul inert al Ei.
În a doua parte a stagiunii 2024-2025, Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” din București este cel care ne propune acest titlu de operă. Poate părea puțin ciudat faptul că o instituție cu un ușor alt profil muzical prezintă o montare a unei creații de teatru liric. Mult timp (chiar și în timpul reprezentației) m-am gândit ce caută o operă în repertoriul unui teatru de operetă. Nici acum nu am găsit răspunsul final. Totuși, am pornit de la ideea conform căreia compoziția lui Poulenc nu se încadrează atât de bine în tiparele unei creații clasice de operă. Așa cum nici piesa lui Cocteau nu pot spune că este cu adevărat o creație dramaturgică aflată în normele cunoscute. „La Voix Humaine” se apropie mai mult de genul operetei printr-un singur aspect – faptul că neavând o partitură melodioasă, atenția se îndreaptă mai mult asupra textului, transformând această creație mai mult într-un fel de teatru cântat sau de operă declamată. În plus, ceea ce au făcut realizatorii spectacolului bucureștean au fost să traducă și să adapteze textul din franceză în română pentru a adăuga un plus de interes pentru public. Pentru că trebuie ținut cont de faptul că timp de 45 de minute, cât durează această operă, acțiunea este (așa cum am mai spus deja) inexistentă, accentul punându-se pe psihologia unicului personaj prezent în scenă, pe trăirile, emoțiile și fricile sale. Radu Petrovici, cel care semnează conceptul întregului spectacol, a ales o formă de semi-concert, semi-spectacol prin aceea că a plasat orchestra chiar pe scenă, în spatele protagonistei, în timp ce acesteia i-a construit un cadru scenografic simplu, dar grăitor pentru epoca în care este plasată opera, precum și pentru statutul social al femeii. Împreună cu Oana Maria Șerban a ales, de asemenea, o rezolvare mai calmă a tulburărilor nervoase, a episoadelor psihotice al Ei, soprana reținându-se din a arăta izbucnirile personajului într-o manieră isterică. Poate, pe alocuri, temperamentul acestei femei aflate în pragul sinuciderii ar fi trebuit să se manifeste mai pregnant, însă spectacolul este abia la început și tânăra solistă are cu siguranță timp să-și descopere rolul, să îl îmbogățească din punct de vedere dramatic. Cât despre interpretarea vocală, în acest sens nu pot aduce decât cuvinte de laudă. Pe Oana Șerban o cunosc și o urmăresc de câțiva ani și observ, cu fiecare apariție a sa, în orice rol ar prelua, o dezvoltare din ce în ce mai frumoasă a tehnicii, a exprimării emoțiilor cu ajutorul vocii sale absolut fascinante. Lejeritatea cu care atacă registrul acut, dar și carnalitatea registrului mediu fac din această soprană lirico-lejeră o speranță aflată deja în ascensiunea spre locul de star al scenei lirice românești actuale. Nu îmi doresc decât ca instituții precum Opera Națională București, Opereta bucureșteană si Opera Comică, dar și cele de concert să o preia în cât mai multe proiecte pentru a-i da aripi și pentru a oferi șansa publicului de a aplauda un tip de voce cu o destul de rară prezență pe scenele românești.
Revenind la creația scenică, pe lângă conceptul regizoral semnat de Radu Petrovici, am admirat costumul elegant și foarte bine plasat temporal, dar și decorul somptuos în simplitatea sa, ambele create de Betty Făcăianu care, iată, se dovedește o fină cunoscătoare și realizatoare de scenografii de epocă. În plus, în cadrul ideii de mizanscenă a intrat și amplasarea în foaier a unui birou de telefonie de epocă alături de două plasatoare îmbrăcate precum telefonistele din perioada antebelică, aspect binevenit pentru a crea atmosfera necesară spectacolului ce a urmat. Nu în ultimul rând trebuie să amintesc a doua jumătate a părții celei mai importante a serii (cea muzicală) – orchestra. Partitura lui François Poulenc nu este deloc una facilă nici din punct de vedere al interpretării, nici din cel al audiției ei. De aceea, prestația impecabilă a orchestrei Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” a potențat efectul scontat de realizatorii printr-o sonoritate clară, curgătoare, toate datorate atât profesionalismului membrilor ansamblului cât și talentului maestrului Jonathan Bloxham. Un dirijor foarte versatil din punct de vedere al repertoriului, deja un nume celebru la nivel european și internațional, Jonathan Bloxham a adus în interpretarea compoziției lui Poulenc nuanțe fine de eleganță de tip Belle Époque, scoțând la iveală și profunzimea psihologică pe care compozitorul a ascuns-o printre portative. La succesul serii a participat, de asemenea, și sonorizarea mult îmbunătățită a sălii, căci pe lângă faptul că publicul a putut descifra toate cuvintele libretului interpretat de Oana Șerban, sunetul muzicii provenit din rândurile orchestrei au pătruns până în cele mai îndepărtate colțuri ale auditorium-ului.
Mă întorc la începutul acestui eseu spectacologic și mă întreb încă dacă acest spectacol va avea ecoul dorit de realizatori în rândul publicului obișnuit cu montările clasice ale unor foarte melodioase operete și musicaluri. Sunt convins că mulți dintre spectatorii de la premieră au plecat încântați din sală, așa cum mi s-a întâmplat și mie. Doar timpul va arăta popularitatea acestui nou spectacol în rândul publicului. Pe de altă parte, alegând un asemenea titlu pentru repertoriul său, Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” realizează o punte necesară între spectatorii de operă și cei de operetă, un aspect care, cred eu, poate fi benefic pentru ambele instituții de profil din București. Cred, totuși, că ar merita încercată o îngemănare de tip spectacol-coupé a acestei producții cu o altă operă scurtă, cum ar fi “L’heure espagnole” de Maurice Ravel, o operă aflată tot la granița dintre teatrul liric și cel dramatic, dar de data asta o comedie. Și, ținând cont că în acest an se sărbătoresc 150 de la nașterea marelui compozitor francez, cred că ar fi de bun augur o asemenea reprezentație, în care tragedia lirică a lui Poluenc să fie echilibrată cu creația comică a lui Ravel, deschizând și mai mult orizontul acestei instituții către un stil nou, inovator, pe care îl susțin și îl aplaud cu entuziasm.
Vocea umană
operă într-un act de François Poulenc
Concept spectacol: Radu Petrovici
Ea: Oana Maria Șerban
Cu participarea orchestrei Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”
Dirijor: Jonathan Bloxham
Un articol de Tudor Sicomaș
