Pentru marcarea zilei de 9 octombrie – Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului, conform Hotărârii Guvernului din 5 mai 2004, la recomandarea Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România, aceasta, având ca președinte onorific pe Elie Wiesel (evreu originar din România, supraviețuitor al Holocaustului din Transilvania, autor respectat, laureat al Premiului Nobel pentru Pace) a elaborat un Raport final, care pe lângă faptul că făcea o evaluare științifică a participării României la Holocaust, formula o serie de recomandări privind politicile memoriei.
Cu acest prilej, în data de 9 octombrie 2024, pe rețelele de socializare ale ICR Lisabona vor fi prezentate o fotografie și un articol scris de Adrian Cioflâncă, Directorul Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România „Wilhelm Filderman” din cadrul Federației Comunităților Evreiești din România. Fotografia, care face parte din arhiva personală a autorului, este din 2004, din timpul lucrărilor Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România.
2004 a fost un an hotărâtor, marcând o schimbare substanțială de discurs și atitudine în chestiunea Holocaustului. Dacă până atunci negaționismul avea susținători publici inclusiv în instituții ale statului, după 2004 a devenit de neimaginat ca reprezentanți ai statului român să pună la îndoială existența Holocaustului și magnitudinea suferinței evreiești din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Au mai existat cazuri, dar de fiecare dată reacția opiniei publice a fost promptă și severă.
Comemorarea Holocaustului este, în primul rând, despre victime, este dedicată memoriei lor. În timpul ceremoniilor de comemorare, acest lucru este marcat, de obicei, prin invitarea supraviețuitorilor Holocaustului pentru a povesti, pe scurt, în fața audienței, nenorocirile prin care au trecut. Sau sunt organizate proiecții de filme documentare, expoziții, conferințe, dezbateri, în care este, mai mereu, rezervat un spațiu victimelor.
Nu a fost dintotdeauna așa, nici măcar în Europa Occidentală. Câteva decenii după Holocaust, accentul a căzut pe responsabilități, pe oamenii și instituțiile care au făcut posibile atrocitățile antisemite.
În 2007, în al său magnum opus despre Holocaust, Saul Friedländer pleda pentru o „istorie integrată” sau „integrativă” a persecuțiilor și crimelor antisemite, care să includă vocea victimelor. Friedländer, ai cărui părinți au fost uciși la Auschwitz, polemiza cu o lungă tradiție istoriografică germano-centrică, focalizată asupra deciziilor, politicilor și crimelor naziste, care pierdea din vedere perspectiva celor vizați de agresiunea nazistă. Lucrările lui Friedländer au fost construite ca un răspuns la această tradiție, înregistrând sistematic modul în care victimele au reacționat la nivel individual, comunitar sau instituțional în timpul Holocaustului.
Întrucât tema istoriei integrative era tratată, sub aspect teoretic, în doar câteva paragrafe din cele 900 de pagini ale lucrării The Years of Extermination, Friedländer a fost solicitat să revină și să detalieze.
Pledoaria lui Friedländer a avut ecouri ample, atât în lumea profesională, cât și în sfera publică. Alți istorici s-au alăturat dezbaterii și și au formulat programe istoriografice care, între timp, s-au soldat cu rezultate impresionante.
Discuția despre „istoria integrativă” era continuarea unor idei formulate încă din anii ’70 și, mai ales, a polemicii faimoase pe care Friedländer a avut-o cu Martin Broszat, promotorul „istoricizării nazismului”, în anii ’80, în unul din episoadele importante ale „disputei istoricilor” (Historikerstreit). Friedländer i-a reproșat lui Broszat, pe atunci directorul Institutului de Istorie Contemporană din München, că pune în opoziție „discursul rațional al istoriografiei germane cu memoria mitică a victimelor”. Istoricul supraviețuitor considera că o astfel de distincție nu este sustenabilă și nici acceptabilă, pentru că ar impune ideea că obiectivitatea științifică este prerogativa exclusivă a unor categorii de istorici. Astfel, istoricii evrei și mărturiile victimelor Holocaustului ar fi segregați într-o zonă discursivă marcată de subiectivism și emoție, care nu poate participa cu aceeași legitimitate la discuția obiectivă, științifică pe tema Holocaustului. Friedländer cerea includerea în narațiunea istorică a dimensiunii evreiești nu doar din formă de respect pentru victime, ci și pentru că acest lucru completează, diversifică, corectează cunoașterea istorică.
Între timp, includerea vocii victimelor în istoria agresiunii naziste a devenit noul standard, ca rigoare profesională și deontologică, în egală măsură. Acest lucru a avut efecte atât la nivel tematic, formula „istorie integrativă” fiind folosită ca passpartout pentru a introduce în discursul istoric despre al Doilea Război Mondial și Holocaust felurite teme, categorii de victime și regiuni ignorate, cât și la nivel metodologic, producându-se, printre altele, o reevaluare a importanței surselor evreiești – mărturii ale victimelor, documente și publicații ale organizațiilor evreiești etc.
O dezbatere similară „disputei istoricilor” nu a avut loc în istoriografia din România. Totuși, sub efectele schimbărilor din istoriografia internațională, tematica și sursele evreiești sunt mult mai prezente astăzi decât în anii ’90 în studiile privind cel de-al Doilea Război Mondial, Holocaustul și istoria modernă a României în general.
Tonul l-a dat Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România (CSIER), o instituție de cercetare aflată sub tutela Federației Comunităților Evreiești din România (FCER), înființată în 1977 cu scopul de a valorifica patrimoniul arhivistic și moștenirea culturală a instituției. Din anii ’90, când cercetarea academică și-a recâștigat libertatea, Centrul a început să publice studii și colecții de documente privind antisemitismul modern și Holocaustul din România, din arhiva proprie și, mai ales, din alte arhive, din România și din afara țării. Lya Benjamin, cercetătoarea CSIER care a fost în centrul eforturilor de restituție documentară de după 1989, resimțea, atunci când publica lucrarea ei principală, apăsarea tradiției istoriografice denunțate de Friedländer. Scria Lya Benjamin în introducerea volumului Prigoană și rezistență în istoria evreilor din România, 1940-1944, publicat în 2001: „Desigur, pot fi acuzată că întreaga problematică a prigoanei antievreiești (…) exprimă, în ultimă instanță, un punct de vedere particular-evreiesc, în unele privințe chiar antinațional (antiromânesc). Mărturisesc că uneori și eu însămi îmi pun întrebarea dacă în calitatea mea de minoritară am dreptul să abordez această problemă care este de fapt o problemă a majorității?!” Reacția defensivă a Lyei Benjamin era rezultatul presiunii istoricilor naționaliști și publiciștilor negaționiști, care foloseau formule precum „surse evreiești” sau „istorici evrei” fie pentru a sugera lipsa de credibilitate a unor afirmații, informații, fie pentru a întări formulări care minimalizau amploarea antisemitismului și Holocaustului din România.
Liviu Rotman, director al CSIER între 2007-2015, el însuși adept al ideii includerii istoriei evreilor în istoria României, sesiza noutatea adusă de Prigoană și rezistență în istoria evreilor din România: „În legătură cu această lucrare, atragem atenția asupra unei perspective noi, cea a reacției conducerii evreiești la politica de excludere și exterminare. Căci Holocaustul trebuie privit și prin unghiul torționarului, dar și al victimei, la care trebuie să adăugăm pe cel al «martorului». Analiza critică a leadership-ului evreiesc este menită să acopere un gol important în cercetarea Holocaustului.”
Treptat, Lya Benjamin, inspirată, la rându-i de Saul Friedländer, dar și de demersuri timpurii făcute de istoricul israelian originar din România Theodor Lavi Loewenstein, a semnalat orientarea explicită spre un nou program istoriografic, de tip integrativ. Cercetătoarea de la CSIER a schițat direcții pentru studierea rezistenței evreimii din România în timpul Holocaustului și a demarat publicarea unei serii de documente care reflectă activitatea petiționară a lui Wilhelm Filderman, liderul istoric al evreilor din România în perioada interbelică, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și a Holocaustului, precum și în perioada de tranziție postbelică de până la instalarea deplină a totalitarismului comunist, 1944-1948.
Istoriografia antisemitismului și Holocaustului din România a fost influențată, în primul rând, de istorici originari din România care s-au format și au publicat în afara țării. Aceștia – fie că vorbim de Jean Ancel, de la Yad Vashem, de Radu Ioanid, de la Holocaust Memorial Museum din Washington, de Carol Iancu, de la Universitatea „Paul Valéry” din Montpellier – erau cu curent cu marile dezbateri teoretice occidentale și au acordat atenție, în opera lor, răspunsurilor evreiești la antisemitism și Holocaust, printr-o utilizare elaborată a informațiilor provenite din surse istorice evreiești. Ioanid și Ancel au avut un rol major în formarea Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România și în elaborarea Raportului final al Comisiei.
Odată cu generațiile noi de specialiști, abordările de istorie integrativă privind România s-au înmulțit, dar cele mai multe continuă să fie publicate în afara țării. Ștefan Cristian Ionescu este unul dintre tinerii istorici care s-a angajat într-un efort sistematic de elaborare a unei istorii a răspunsurilor la antisemitism și Holocaust. Ionescu studiază de peste un deceniu politicile „românizării” din perioada 1940-1944 și rezistența opusă de lumea evreiască, pe baza arhivelor instituțiilor statului român, dar și a memorialisticii supraviețuitorilor și documentelor produse de organizații evreiești naționale și internaționale. O atenție specială a acordat petițiilor trimise de Wilhelm Filderman instituțiilor statului român și lui Ion Antonescu. Acest subiect, studiat înainte de Theodor Lavi Loewenstein, S. Schafferman, Șlomo-Leibovici Laiș, Teodor Wexler, Lya Benjamin, Jean Ancel, a fost cercetat în ultima vreme și de Liviu Rotman, Carol Iancu, Iemima Ploscariu și Gaëlle Fisher. O serie de studii au fost dedicate comitetelor de conducere evreiești care au funcționat în lagăre sau ghetouri.
În România, pe lângă CSIER, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” a acordat atenție suplimentară, în ultimii ani, vocii victimelor, în studii și colecții de documente. Sub tutela Institutului, au fost traduse și cele două volume ale Memoriilor lui Wilhelm Filderman.
Adrian Cioflâncă
Directorul Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România „Wilhelm Filderman” din cadrul Federației Comunităților Evreiești din România