Construcția unei Gări Centrale în inima Bucureștiului, între vis și realitate

Dacă aș avea câte un leu pentru fiecare ocazie în care un “specialist” din România mi-a explicat savant și superior că “în România nu se poate”, probabil că aș strânge suficient cât pentru o săptămână în plin sezon la Mamaia. După care care mi-aș petrece vacanța oriunde altundeva în afară de Mamaia, dar asta este altă discuție.

În urmă cu un an propuneam construcția unei Gări Centrale în inima Bucureștiului, sub Bulevardul Unirii. Atât mi-a trebuit. Degrabă au tăbărât pe mine “specialiștii lui nu-se-poate”, urbaniști și constructori deopotrivă, explicându-mi savant și superior că nu se poate construi sub Bulevardul Unirii unde am propus eu, pentru că acolo este lunca Dâmboviței, iar infiltrațiile de apă nu pot fi controlate.

Din fericire pentru occidentali, ei n-au avut parte de-a lungul istoriei de astfel de “specialiști”, motiv pentru care ei nu știu că nu se poate. Și necunoscători fiind în ale neputinței, ei continuă să construiască de câteva sute, chiar mii de ani, tot felul de lucruri “imposibile”.

De exemplu, linia de tren urban, RER C, care traversează centrul Parisului prin subteranul malului sudic al Senei, în lungul fluviului.

Chiar dacă linia RER C a fost inaugurată abia în 1979, în centrul Parisului ea folosește foste linii subterane, construite la 1900. Acestea au aparținut Companiei de Căi Ferate Paris – Orléans (PO-Midi), a cărei gară terminus în centrul Parisului a fost Gara Orsay (Gare d’Orsay), transformată la începutul anilor ’80 în ceea ce este astăzi celebrul Muzeu de Artă Orsay (Musée d’Orsay).

Continuarea pe Mihaicraciun.eu