Andreea Răsuceanu – scriitoare, autoare a cărții „Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară“, Sorin Alexandrescu – profesor universitar la Universitatea București și fondator CESI și Eugen Ciurtin – istoric al religiilor și co-fondator al Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române ne invită să călătorim prin Bucureștiul interbelic într-un video-tur ghidat, în 4 episoade, ca preambul al expoziției “Bucureștiul lui Mircea Eliade”, de la Muzeul Național al Literaturii Române.
În cele 4 episoade parcurgem Străzile Melodiei – Plăcerei – Sfinților – Bolintineanu-Domniței & Liceul Spiru Haret, mitologica Stradă Mântuleasa, Bucureștiul lui Eliade și al familiei lui, Institutul de Istorie a Religiilor – Strada Palade nr. 43 – Biblioteca Academiei Române – Restaurantul Monte Carlo din Cișmigiu.
Un proiect al Muzeului Național al Literaturii Române (MNLR) în parteneriat cu Ordinul Arhitecților din România, Filiala București (OAR București)
Curator: Cosmina Goagea Creative director: Constantin Goagea Film documentar: Andreea Răsuceanu, Sorin Alexandrescu și Eugen Ciurtin Camera. sunet și editare video: Cristina Baciu
„Strada pe care ne aflăm este strada Melodiei. La începutul secolului al XX-lea, această stradă, colț cu strada Sfinților și cu strada Bolintineanu găzduia o casă cu un cat, care a fost demolată în 1934-35, și pe locul căreia s-a ridicat acest bloc unde a apărut, la centenarul nașterii lui Mircea Eliade, o placă comemorativă cu două greșeli „de tipar“: „filosof al religiilor“, în loc de „istoric al religiilor“, și 9 martie 1907 – când data lui de naștere, știm astăzi, este 13 martie stil nou. Mansarda, însă, nu era aici.
Mansarda lui, care e cunoscută în toate limbile astăzi, pentru că memoriile lui au fost traduse pe toate continentele, era de fapt plasată la intersecția Melodiei cu Bolintineanu.
Strada Melodiei venea la marginea mahalalei Scaune colț cu mahalaua Caimatei. În această parte a micii străzi exista etajul unde Mircea Eliade a început să studieze istoria religiilor și chiar să fie fumător. În această zonă, chiar în acest spațiu exista o grădină cu liliac alb și mansarda era undeva la etaj.
În aerul acesta, între 1914 și 1925, tânărul Mircea Eliade, copilul și adolescentul putea învăța să cânte la pian anumite sonate de Beethoven, pe care, cum vom vedea peste drum, la Liceul Spiru Haret, le va executa în anumite concerte împreună cu fratele lui. În acest spațiu, totul în cartier avea nu mai mult de un cat. Casa fusese moștenită de mama sa, Jeana Eliade, la începutul secolului XX, tatăl lui stătuse undeva în preajma Cișmigiului. În această casă Eliade începe să studieze alchimia occidentală, nu doar furnicile, începe să studieze tantrismul, istoria generală și comparată a religiilor, pentru că de-aici, Melodiei nr. 1, îi scrie lui Raffaele Pettazzoni, în Roma, la începutul anului 1925.(…)
Suntem chiar pe strada Mântuleasa, undeva în spate se văd castanii despre care vorbește Mircea Eliade în memoriile sale, care se aflau în dreptul Școlii Mântuleasa, Școala Mântuleasa care nu mai există de la începutul anilor 2000, a fost demolată în mod abuziv, cum se întâmplă cu multe dintre clădirile cu valoare istorică ale Bucureștiului. Suntem, de fapt, chiar în centrul mitologiei bucureștene a lui Mircea Eliade, în centrul geografiei sentimentale, sau interioare – cum spune unul dintre personajele sale – sau în ceea ce Julien Gracq (scriitor și geograf care seamănă mult cu Mircea Eliade în privința felului în care se raportează la spațiu) numește celula germinală. El zice că inima orașului generează în jurul ei un adevărat labirint, și că acesta poate fi parcurs în funcție de niște semne și niște indicii pe care nu le cunoaște decât cel care a trăit în locul respectiv și a avut acces la geografia aceasta (…)“
Episodul 3: În casa construită de Marcel Iancu lângă Foișorul de Foc, despre Bucureștiul lui Eliade și al familiei lui
Sorin Alexandrescu, în dialog cu Cosmina Goagea:
„Ne aflăm în fosta casă a părinților mei, actualmente casa mea, construită de Marcel Iancu. În urma diverselor evenimente istorice a fost luată de stat, după aceea am recuperat-o eu. La parter, unde ne aflăm acum, m-am născut și eu și am locuit ca tânăr; acest apartament l-am pus la dispoziția Universității pentru cursuri cu masterii și doctoranzii. E pus la dispoziție gratuit, eu nu percep niciun fel de chirie, căldura și lumina tot eu le plătesc. Ideea asta mi-a venit pentru că am suferit când eram tânăr și statul comunist a luat această casă, a naționalizat-o. Eram de față când a venit la mama, care era proprietar, cineva de la primărie însoțit de un militar, cu arma la picior și cu baioneta pusă la armă. Mai ales baioneta asta nu pot s-o uit. Adică dacă refuzam ce se-ntâmpla, ne tăia cu baioneta? În sfârșit, sigur că nici vorbă să refuzăm, am tăcut și tăcerea a fost considerată acord. (…) Mircea nu a locuit aici niciodată, a locuit numai mama mea, sau sora lui, singura dată când a venit în această casă, pe cât știu, a fost în 1942, când a fost și ultima lui venire în România, a venit de la Lisabona, a stat numai două sau trei săptămâni, și cu acea ocazie a fost făcută și o fotografie, pe o terasă a casei, în care apare și Mircea fotografiat de tatăl meu, alături de mama mea. Eu nu apar în fotografie, pentru că aveam numai vreo 5 ani (…)